Rugăciunea Tatăl nostru: cea mai cunoscută, poate, dintre toate rugăciunile, cea mai la îndemână atât de des rostită. Deopotrivă înțeleasă și neînțeleasă. Deseori rostită automat, fără a mai avea un sens real, riscând să fie asimilată cu o „mantră creştină”. Comentarii la această rugăciune sunt numeroase: de la Sfântul Ioan Gură de Aur şi până la Părintele Galeriu, numeroşi oameni sfinţi i-au pătruns înţelesul şi au încercat să o disece astfel încât să lovească în rutina omului obişnuit să se roage, fără să ştie poate, lui Dumnezeu Tatăl, cu rugăciunea rostită de Însuşi Iisus Hristos, Fiul Tatălui.

Tatăl nostru este o rugăciune care cheamă la unificarea aparentelor contrarii, în bucuria împărtăşirii de tainele Dumnezeului unic şi întreit în acelaşi timp. Dar de fapt întreg creştinismul este o religie a aparentelor contrarii, văzute însă în această opoziţie doar de raţiunea care se vrea azi mai mult ca niciodată a fi singura îndreptăţită să ia contact cu Adevărul.

Există o tripartiţie a cererilor din Tatăl Nostru care poate fi văzută astfel: trei invocări, introduceri în misterul divin (notate mai jos cu litere îngroșate), trei cereri care vizează lumea cerească (notate cu litere cursive) şi trei ce vizează lumea de pe pământ (notate cu litere obișnuite):

Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,

sfinţească-se Numele Tău,

vie Împărăţia Ta,

facă-se voia Ta,

precum în cer, aşa şi pe pământ: pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;

                                                         şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor   noştri;

                                                         şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, în veci!

Putem urmări o coerenţă a celor trei invocări: iniţială, medie şi finală (notate cu litere îngroșate). Ele deschid, prima: seria de invocări ale puterii divine slăvite ca atotputernică; a doua: seria de cereri „omeneşti”, în timp ce ultima, ca o concluzie, susţine şi sintetizează acţiunile divine unificatoare ale întregii creaţii: cea de a o conduce în direcţia potrivită cu modul ei de existenţă, cea de a Se manifesta ca putere care dă viaţă şi cea de a-şi arăta slava celor ce o caută. Încheierea „în veci” pune în lumină instanţa veşnică şi neschimbabilă a Dumnezeirii. Dacă am putea vorbi de o „prescurtare” a rugăciunii Tatăl nostru, atunci am putea să rostim aceste trei versuri care nu fac altceva decât să demonstreze unitatea împărăţiei dumnezeieşti în toată creaţia, fie aceasta situată în cer, fie pe pământ.

Prima serie de imperative (notate cu litere cursive), referitoare la Împărăţia cea Cerească, sunt scurte şi pătrunzătoare în acelaşi timp, sigure, nelăsând nici o umbră de tăgadă. Ele excelează în a pune în lumină o împărăţie a ordinii desăvârşite, manifestată în cele trei paliere ale activităţii divine, împărăţia, puterea, slava. Astfel, Sfinţească-se Numele Tău nu e nicidecum o cerere, pentru că nu de o sfinţire periodică a numelui Său ar avea nevoie Dumnezeu. Mai degrabă s-ar vorbi aici despre acelaşi tip de imperativ folosit în psalmul ce se rosteşte la slujba Învierii: „Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Săi şi să fugă de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El...” (Ps. 67,1). Prin urmare, Numele Sfânt al lui Dumnezeu, pentru care evreii aveau atât de mult respect încât nici nu îl rosteau, lăsând această cinste Arhiereului lor, care Îl invoca aşa doar o singură dată pe an în Ziua Împăcării în lăcaşul sacru prin excelenţă, Sfânta Sfintelor, acest Nume Sfânt se cere prin rugăciune să se sfinţească în imnele de laudă ale celor învredniciţi cu intrarea în Împărăţie.

Al doilea imperativ, vie Împărăţia Ta, urmează aceeaşi cale, sugerând mai degrabă o actualizare continuă a prezenţei Împărăţiei, iar cel de-al treilea imperativ, facă-se voia Ta, are în vedere, într-o manieră similară, exercitarea voii divine eterne. Am putea afirma că imperativul de faţă exprimă cel mai bine acţiunea divină continuă, atemporală, eternă şi necondiţionată. El era folosit în rugăciunile evreieşti. De altfel există numeroase păreri cum că Tatăl nostru n-ar fi o rugăciune originală, ci e inspirată dintr-o rugăciune clasică rostită zilnic de fiecare evreu. Nici nu este de mirare, dat fiind faptul că Domnul Iisus Hristos este de obârșie evreiască şi a rostit această rugăciune într-o limbă şi într-o formă potrivită pentru a fi înţeleasă şi reţinută uşor de interlocutorii Săi, de altfel evrei şi ei. Pe de altă parte, nu exista în vremea aceea pretenţia, astăzi la modă, de originalitate absolută, pentru că se căuta originalitatea internă şi nu una formală.

A doua serie de imperative, în contrast izbitor cu prima, nu mai este la fel de tranşantă şi de clară, nu mai exprimă aceeaşi tărie. Separate de prima serie prin formula: precum în cer, aşa şi pe pământ, aceste imperative sunt solidare în esenţa lor, dar au un caracter mai „pământean”, supus schimbării, dedublării, devenirii. Verbul se concretizezază, se materializează, capătă carne. Darul cerut lui Dumnezeu, pâinea, oscilează între eternitate („toate zilele”) şi o actualitate concretizată („astăzi”) pe care vrea să le pună în acord prin însăşi esenţa lucrului cerut. Pâinea este simbolul hranei, însă nu doar materială, ci şi spirituală, căci din ea ne împărtășim la Sfânta Liturghie, prefăcută prin rugăciunile preotului în Trupul lui Hristos, materializarea Cuvântului Dumnezeiesc. Expresia cea de toate zilele ne apare în textul grecesc al Evangheliei după Matei (6,11) prin formula epiousion, care ne duce cu gândul la ousia, esenţa, firea divină. „Pâinea noastră cea spre (sau, după) fiinţă”, ar putea fi tradus, aşa cum de altfel se rosteşte în majoritatea bisericilor. Potrivit primei Evanghelii, rezultă că pâinea despre care se vorbeşte aici nu este o pâine obişnuită, ci una care ne aduce fiinţa prin împărtăşirea de ea, nouă, celor care suntem devenire. Fiinţa eternă face o aşa de mare concesie că se coboară în concret, anulând devenirea ca opus al ei, după filosofia platonică, pentru că, precum în cer, aşa şi pe pământ.

Iertarea reciprocă a greşelilor este condiţie a împlinirii poruncii fundamentale a creştinismului, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Formula din rugăciunea „Tatăl nostru” urmează acelaşi tipar al dedublării, al clarificării mai greoaie a conceptelor, proprie referirii la lumea sublunară. Iertarea greşelilor nu este o urmare a unui decret divin de ştergere cu buretele a lucrurilor urâte, imperfecte, care pervertesc puritatea dată de Dumnezeu întru începuturi. Iertarea e condiţionată de o altă iertare care ne re-introduce în viaţa divină: iertând, ne asemănăm Celui care iartă, căpătăm putere, surpăm imposibilităţile la care ne supune lumea.

În fine, ultima cerere, şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău, introduce în rugăciune, pentru o singură dată, negaţia. Apar cuvintele: „nu”, „ispită”, „cel rău”. Putem observa, de fapt, de la o cerere la alta o coborâre continuă, către mai concret, către mai supus erorii. De la Nume, Dumnezeu coborâm rugându-ne încet, într-o kenoză  graduală către Împărăţie, Voie, pentru a trece la materialitate: pâinea, iertarea şi în final, izbăvirea de rău. Nicidecum nu este vorba despre o tentaţie a răului impusă firii omenești de către divinitate, ci de o lăsare totală a omului în voia lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale prin care ne putem sustrage erorii, ispitei. Prin apelul la voia divină obţinem izbăvirea.

Finalul rugăciunii, Că a Ta este Împărăția și puterea și slava, în veci, este aşadar o restabilire a Împărăţiei prin mântuire, ba chiar rugăciunea de care vorbim aici, în întregimea ei, poate fi privită ca o mică dogmatică ortodoxă, mai concentrată decât Crezul şi în acelaşi timp mult mai profundă, mai închegată. E şi firesc, fiindu-ne dăruită chiar de către Cuvântul Dumnezeiesc.

Putem constata de altfel o corespondenţă evidentă între cele trei cereri care vizează lumea cerească şi cele trei cereri ce corespund lumii pământești. Prin revendicarea de a primi pâinea cea cerească în fiecare zi, sfinţim Numele lui Dumnezeu în inimile noastre, împărtăşindu-ne de Cuvântul întrupat. Cerând iertare greşelilor noastre cu condiţia de a face şi noi la fel cu cei ce ne-au greşit, ne facem asemenea lui Dumnezeu, a Cărui dreptate împărăţeşte peste tot. Iar prin cererea de a fi izbăviți din ispite, apelăm la împlinirea voinței divine atotputernice. Această asociere se poate extinde şi la fraza de încheiere, care concluzionează că ale lui Dumnezeu sunt toate.

Schematizând, rugăciunea ar putea fi văzută astfel:

O singură obiecţiune s-ar putea face în ceea ce privește a treia categorie, anume sfera divină, unde are loc o permutare între cele trei elemente, slava trecând înaintea celorlalte două, pentru a sugera o întoarcere către ceea ce este mai sfânt cu putinţă.

Rugăciunea Tatăl nostru, rostită zilnic, ar putea să ne conducă spre o rutină nu tocmai firească. Putem crede că i-am cuprins înţelesul, taina, însă fiind rostită de Însuşi Cuvântul, sensurile ei nu se epuizează aşa uşor, nici la două mii de ani de la rostirea ei şi nici după sute de comentarii făcute de către diverşi autori nu putem spune că o pătrundem de-a întregul. Şi atunci când ne îngenunchem raţiunea în faţa credinţei vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel, cum că „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Rugăciunea se adânceşte,  se întrupează în noi înşine pe măsură ce o rostim mai mult şi o interiorizăm, făcând-o din literă, duh.