Vorba românească are pentru bunătatea, mărinimia, întrajutorarea şi compasiunea avută de către o persoană un singur cuvânt – omenie. „Numai poporul român a creat de la om un derivat încărcat de tot idealul spre care trebuie să tindă omul – numai poporul român a văzut în om aceasta potenţă de supremă calitate, care poate exista în lume. Este o mare idee despre om, implicată în noțiunea omeniei; în noțiunea omenie e dată omului o țintă pe care nu o dă nici o concepție filosofică şi gândirea; nici unui popor”, spunea părintele Dumitru Stăniloae în Ortodoxie şi Naţionalism.

Omenia se observă, se trăieşte, nu este doar o noțiune livrescă. Atunci când te bucuri de bunătatea unui om te bucuri, de fapt, de omenia sa. Pentru noi, românii, omenia este semnul apropierii de Dumnezeu. O apropiere conştientă de cele mai multe ori, dar poate fi şi inconştientă. Din acest motiv, poporul român a văzut în gestul omeniei o anticameră a sfinţeniei.

Cel puţin aşa s-a vorbit despre omenia unei persoane care a fost părintele săracilor şi al amărâţilor din capitala Moldovei, în secolul al XIX-lea. Faptele de omenie de la Iaşi ale Mitropolitului Iosif Naniescu au putut fi anticipate de întreaga sa activitate, până a sosi la Iaşi. Prin toate locurile prin care a trecut, şi nu au fost puţine, a lăsat în urmă o icoană de omenie.

Deşi era tânăr, egumen al unui schit sărăcăcios, Arhimadritul Iosif Naniescu a rămas în conştiinţa soborului de la mănăstirea Găiseni din judeţul Dâmboviţa drept primitorul de străini şi călători.

Mica aşezare monahală se afla la drumul Poştei, adică pe unde treceau poştalioanele trase de cai din Bucureşti spre Ardeal, şi avea un singur vieţuitor – egumenul Iosif.

Arhimandritul Vasile Vasilache, biograful sfântului, face pomenire şi despre acest episod din viaţa Mitropolitului Moldovei:

„La fel ca la Şerbăneştii Morunglavului, şi aici, Iosif şi-a atras iubirea şi preţuirea tuturor prin viaţa sa curată şi prin o bună chivernisire a averilor mănăstirii. Aceste fapte vrednice au făcut pe Nifon, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, să-l înalţe la un nou rang de distincţie, la rangul de arhimandrit, în anul 1860. Ca egumen la Găiseni, arhimandritul Iosif era un adevărat primitor de pelerini şi străini, oferindu-le casă şi masă, după cum însuşi mărturiseşte: la Găiseni aveam musafiri neîncetat ziua şi noaptea, fiind mănăstirea în drumul poştei. Astfel că iarna aveam totdeauna o cameră sau două încălzite şi bucate gata. Când veneau musafiri sau oaspeţi noaptea, de multe ori ieşeam eu singur înaintea lor cu lumânarea în poartă, încât oaspeţii care mă cunoşteau cu mirare îmi ziceau: Ei bine, Părinte, apoi singur Sfinţia ta? Eu le răspundeam: Da, că pentru aceea m-a adus Sfântul Nicolae aici, ca să-i servesc”.