Se vorbește prea mult în zilele noastre despre „numărul morților/ deceselor” și prea puțin despre moartea însăși. Accentul exclusiv și obsesiv pus pe prima informație induce panica și o tot sporește, cu efecte dintre cele mai devastatoare pe toate planurile existenței noastre. Discuția despre importanța sănătății, despre sensul vieții, dar și despre rostul morții (una amânabilă, pe cât posibil, dar finalmente inevitabilă) poate ajuta omul să-și mai reașeze prioritățile și să (re)descopere bucuria de a fi. Am ales un filosof creștin pentru a redeschide acest subiect, iar nu un teolog, pentru a lărgi un pic cadrul discuției.

Marie-Madeleine Davy, unul dintre cei mai avizați comentatori ai lui Nikolai Berdiaev, vede paginile sale despre moarte ca fiind „printre cele mai frumoase; depășind angoasa, ele apar ca un poem de laudă adus eternității. Sigur, eternitatea începe în timp, însă omul riscă mereu să recadă în deșertăciune și risipire, moartea fiind în acest sens unificatoare” (Marie-Madeleine Davy, Nicolas Berdiaev, l'homme du huitième jour, Éditions de Félin, Paris, 1964, p. 137). Berdiaev consideră moartea un eveniment „mai profund, mai fundamental pentru viață, mai metafizic decât nașterea” și îi dedică pagini tulburătoare, marcate nu de resemnare, nici de revoltă, ci mai degrabă de o asumare a ei, chiar de o îndrăgire și o dorire a ei, pentru că oferă omului, în mod definitiv, calea de a pătrunde în veșnicie (Nikolai Berdiaev, Cunoașterea de sine, Humanitas, București, 1998, p. 341). Sursa acestei atitudini o putem lesne identifica în creștinism, despre care afirmă că se dezvăluie ca religie a vieții veșnice. Dintre toate relele pe care le-a adus căderea omului, moartea este cel mai mare și cel care, cel din urmă, va fi învins (v. I Corinteni 15, 26).

În mod paradoxal, în această lume căzută, moartea reprezintă „un bine şi o valoare. Într-adevăr, dacă moartea provoacă în noi o angoasă inexprimabilă, asta nu e cauzată doar de faptul că este un rău, ci şi pentru că ea comportă o profunzime şi o măreţie ce zdruncină lumea noastră cotidiană, depăşind puterile vieţii noastre, care nu corespund decât condiţiilor acestei lumi” (Nikolai Berdiaev, Despre menirea omului, Editura Aion, Oradea, 2004, p. 331). Opusul morții ar fi o viață infinită aici, în condițiile acestei lumi, dar lucrul acesta nu poate fi decât un coșmar teribil pentru omul nevoit să rămână captiv unei existențe mărginite și mereu imperfecte. Berdiaev deplânge evitarea sistematică a morții ˗ sau a elementelor ce trimit cu gândul la moarte ˗ de către contemporanii săi (tendință care s-a accentuat și mai mult în anii scurși după 1948), ocultarea ei slăbind și forța omului de a se edifica spiritual: „Moartea se arată a fi paradoxul cel mai uluitor al lumii, ininteligibil pentru gândirea raţională. Ea este o nebunie devenită banalitate. Într-adevăr, cotidianitatea a slăbit sentimentul paradoxalităţii şi iraţionalităţii sale. Şi în rezultatele sale cele mai raţionalizate, ea încearcă să uite moartea, s-o ascundă de oameni, s-o facă neobservată” (cf. ibidem, p. 335). Ocultarea morții produce același efect anesteziant ca excesul de mediatizare (a se vedea și inflația de crime din filmele contemporane de acțiune/ polițiste sau jocurile video în care a ucide e ceva la fel de la îndemână ca un click pe un mouse).

Moartea, văzută doar în dimensiunea ei biologică, nu poate fi decât cutremurătoare. Dimensiunea spirituală este cea care îi conferă sens și o iluminează. Iar „sensul său constă în faptul că veşnicia este irealizabilă în timp, absenţa, în el, a unui sfârşit corespunzând unui non-sens” (Ibidem, p. 332). Acest lucru arată, într-un mod negativ, ce-i drept, lucrarea puterii divine în lume, o replică dată tendinței (sau ispitei) pe care o resimte creatura căzută de a se reîntoarce la neființă. „Moartea este negarea veşniciei şi în asta constă răul său ontologic, ostilitatea sa faţă de fiinţă. (...) Creatura care, în păcatul său, se opune ideii şi intenţiei pe care o are Dumnezeu în privinţa ei, nu are decât o ieşire: moartea” (Ibidem, p. 334). Iar creatura resimte șocul morții ca pe un rău, ca pe o ruptură, pe de o parte a sufletului de trup, pe de alta ˗ a fiecărei persoane în parte de lumea întreagă și de alți oameni, mai ales de cei apropiați. De altfel, Berdiaev recunoaște adesea în mărturisirile sale că durerea cea mai mare o resimte la moartea cuiva apropiat, nu la gândul propriei sale morții. „Teama de moarte nu m-a stăpânit nicicând, cu deosebire, această trăsătură nu mi se pare proprie. Dacă mă tem de moarte, nu e vorba atât de moartea mea, cât de moartea celor dragi” (Nikolai Berdiaev, Cunoașterea de sine, Humanitas, București, 1998, p. 33).

Moartea este considerată de Berdiaev un rău atâta timp cât este violenţă exercitată de lumea căreia omul, despărțindu-se de „izvorul superior al vieții”, i s-a supus prin păcat. Dar, acceptată fără revoltă, „ca o consecinţă inevitabilă a păcatului”, ea poate fi învinsă spiritual (Spirit şi libertate, Editura Paideia, Bucureşti, 2009, p. 206). Cred că a venit momentul să începem a vorbi mai mult despre cum putem cultiva acest tip de biruință decât despre tot soiul de înfrângeri pe care le-am suferit mai ales în acești ultimi doi ani.