Monahia Epraxia Mălău, de la Mănăstirea Văratec (1890-1967)

Această smerită călugăriţă, de loc din comuna Stăniţa (Neamţ), era sora marelui duhovnic Vichentie Mălău din Mănăstirea Secu.

Când avea numai patru ani, a venit împreună cu sora şi cu mama ei să slujească lui Hristos la Mănăstirea Văratec. Aici a crescut, aici a învăţat carte, aici a deprins frica de Dumnezeu de la cele mai alese călugăriţe. În anul 1912, a primit tunderea monahală. Apoi, timp de 55 de ani, a purtat cu desăvârşită smerenie crucea lui Hristos, făcându-se tuturor pildă de tăcere, de rugăciune, de ascultare şi blândeţe.

Iar nevoinţa maicii Epraxia era aceasta:

Nu ieşea niciodată din mănăstire, nici la alte maici nu se ducea. Iubea cel mai mult biserica, chilia şi liniştea. La slujbă mergea totdeauna, la chilie se ostenea mult cu postul şi cu citirea Psaltirii, iar în pădure se ducea adesea să guste din dulceaţa liniştii. Permanent tăcea, cugeta cele dumnezeieşti şi rostea rugăciunea lui Iisus.

În anul 1938, a murit la Mănăstirea Agapia mama ei, monahia Migaluşa. Iar în anul 1945 s-a odihnit cu pace în Banat şi fratele ei, Protosinghelul Vichentie. De acum, maica Epraxia a început o nevoinţă şi mai mare. S-a unit duhovniceşte cu o altă călugăriţă de acelaşi cuget, anume Lavrentia Beu. Deci petreceau amândouă sub acelaşi acoperământ, ca două suflete într-un singur trup, împreună rugându-se, împreună bucurându-se şi una pe alta mângâindu-se sufletește. Că, deşi trăiau în mare lipsă de cele pământeşti, simţeau totdeauna dulceaţa celor cereşti şi slăveau neîncetat pe Dumnezeu.

În anul 1967, la sfârşitul lunii mai, a zis maica Lavrentia către sora ei de nevoinţă:

– Iartă-mă, maică Epraxia, eu mă duc înainte la Hristos!

– Dumnezeu să te ierte, maică Lavrentia. După şapte zile vin şi eu.

Într-adevăr, la 7 iunie 1967, a adormit în pace şi maica Epraxia, mutându-se împreună în lumina lui Hristos! 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 631-632)