Monahul Paisie Nichitencu, de la Mănăstirea Sihăstria (1892-1970)

Acest cuvios călugăr a fost un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus din zilele noastre. Era de loc din nordul Bucovinei.

În anul 1933 a intrat în nevoinţa călugărească, iar după un an a primit tunderea monahală la un schit aproape de Cernăuţi. Şi era plin de dragoste părintele Paisie, ascultător şi fără nici o răutate, asemenea unui copil. Toată viaţa sa, aproape o jumătate de secol, a făcut în mănăstire cea mai grea ascultare, aceea de bucătar. Permanent tăcea, cu mâinile lucra, iar cu mintea şi cu inima se ruga neîncetat. Dobândise încă de la Dumnezeu darul sfintelor lacrimi şi cu acelea se mângâia ziua şi noaptea la chilie, la biserică şi la ascultare. Era aşa de blând şi luminat la faţă, că numai vederea chipului său te liniştea şi te cucerea.

Acest smerit ostaş al lui Hristos nu s-a dus niciodată din mănăstire să-şi vadă rudele şi casa părintească. În anul 1950, însă, l-a învoit stareţul să meargă pentru câteva zile în satul natal. Cum aştepta trenul în gara Suceava, a venit un frate din mănăstire şi i-a spus: 

– Părintele stareţ te cheamă înapoi, că nu are pe nimeni la bucătărie!

Atunci părintele Paisie, acest mare fiu al ascultării, tăindu-şi voia, şi-a însemnat faţa cu semnul crucii, s-a întors la mănăstire şi n-a cerut niciodată să mai meargă undeva.

După 28 ani de mucenicească ascultare la Dragomirna, în anul 1960 a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria. Aici a continuat aceeaşi nevoinţă şi ascultare încă şase ani de zile. Toţi se foloseau de trăirea lui şi doreau măcar chipul feţei să i-l vadă. Bătrânul însă vorbea foarte puţin. Câte zece ore stătea în bucătărie, curăţa cartofi, tăia legume, făcea focul şi se ruga în taină cu rugăciunea lui Iisus, iar din ochii lui mereu picurau lacrimi. Ca să nu fie observat, purta în sân un prosop alb, cu care îşi ştergea adesea faţa şi nu privea niciodată în ochii cuiva. Numai dacă îl întâlnea cineva în curte şi-i cerea binecuvântare, bătrânul îi făcea închinăciune până la pământ, îi cuprindea mâna în palmele sale, îl privea nevinovat în faţă cu ochii umezi de lacrimi, apoi îi zicea: 

– Binecuvintează-mă, părinte!

La biserică, bătrânul stătea nemişcat în picioare până se termina slujba, iar la chilie citea mai ales Psaltirea şi Paraclisul Maicii Domnului.

Ultimii ani i-a petrecut părintele Paisie numai în rugăciune. Îşi mărturisea săptămânal gândurile şi primea de două ori pe lună Preacuratele Taine.

La sfârşitul anului 1970, Cuviosul Paisie s-a săvârşit cu pace, având numele lui Hristos în inimă şi pe buzele sale. El este considerat cel mai renumit lucrător al rugăciunii inimii din a doua jumătate a secolului nostru. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 638-639)