Necredinţa în Dumnezeu se datorează lipsei harului Sfântului Duh sau lipsei sentimentului religios din inima omului? Adică necredinţa declarată este un act liber al voinţei omului sau se datorează incapacităţii sale de a crede şi lipsei de educaţie religioasă?

Necredinţa îi vine omului mai mult din voia lui liberă de a se lega pe sine de lucrurile cele deşarte şi trecătoare ale veacului de acum (Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru ca să fie omul desăvârşit, tomul III, Mănăstirea Neamţ, 1823, pag. 243).

Iarăşi, necredinţa îi vine omului din inimă necuvincioasă (Evrei 3, 12); din inimă împietrită (Marcu 16, 44); din cauza abaterii de la adevărul relevant (Ioan 8, 44-46); din orbirea trimisă de la Dumnezeu (Ioan 12, 39-39); din orbirea trimisă asupra lui de la diavolul (II, Cor. 4, 4), care fură cuvântul (Luca 8, 12); precum şi din căutarea slavei omeneşti (Ioan 5, 14).

Necredinţa este un act liber al omului, prin care el nu voieşte să creadă în Dumnezeu (Luca 16, 23; Ioan 19, 9-10); în făgăduinţele Lui şi în minunile Lui (Ioan 12, 37; Ps. 77, 36; Num. 14, 11).

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 29-30)