Ispitele de sus

Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem o nevoință mai presus de puterea noastră fizică sau intelectuală. Nevoința trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia. Nimeni nu are voie să ia o nevoință mai presus de puterea lui. Marele Vasile spune: „Măsura înfrânării se ia după măsura puterii fiecăruia”. Nu toți pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel, sau să facă milostenie. Fiecare după măsura și după puterea lui să facă fapte bune. Când ai luat o nevoință mai presus de putere, diavolul râde de tine. Știi cum este? Ca și cum ai lua un sac greu, pe care nu-l poți duce deloc; îl duci oleacă și-l lași jos mai încolo. Ispita de sus mai este și atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai presus de puterea înțelegerii noastre. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cât ați fost prunci, v-am hrănit pe voi cu laptele cel cuvântător al Evangheliei, că nu erați în stare să mâncați hrană vârtoasă”. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Nu spargeți oasele Scripturii, având dinții înțelepciunii de lapte!”. Că vrem să ne băgăm la lucruri pe care nu le înțelegem și pe care nu le-am citit la Sfinții Părinți și n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O iscodire ca aceasta vine din mândrie și, dacă cineva nu se va smeri, ajunge la nebunie, la hulă și la eres.

Cu ispita de sus au fost înșelați toți sectarii, toți ereticii de la începutul lumii, că au vrut să înțeleagă Scripturile după mintea lor. Sfânta Scriptură este un izvor fără de fund, pentru că este înțelepciunea lui Dumnezeu. Scriptura este ca o mare care nu are fund. Dacă eu nu știu să înot și mă bag în mare, nu-i de vină marea că mă înec; eu, obraznicul și îndrăznețul, m-am băgat într-o apă mai adâncă decât mine și m-am înecat.

Sfântul Grigorie Teologul a asemănat iscodirea Sfintelor Scripturi cu o prăpastie, zicând: „Și privirea fără de frâu la cele înalte poate să ne dea nouă brânci în prăpastie”. De aceea iscodirea Sfintelor Scripturi mai presus de înțelegerea noastră este ispită de sus.

Ispitele de jos

Este atunci când nu vrem să facem fapta bună după puterea noastră. Eu aș putea să postesc până seara, dar mă lenevesc. Eu aș putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc. Eu aș putea să fac metanii mai multe, dar nu fac. Eu aș putea să priveghez mai mult; dar nu mă rog, și mă las, vorba țăranului, pe tânjală. Când nu ne ridicăm cu lucrarea faptei bune, după puterea noastră, până la nivelul la care suntem datori să ne ridicăm, suntem ispitiți de jos, adică ne trage diavolul în jos de la măsura și de la limita faptei bune, pe care suntem datori s-o lucrăm.

(Arhimandritul Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul VI, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 32-34)