Suntem, prin Evanghelia aceasta, în plin izvor de realism creștin: realismul Domnului Iisus Hristos. Lucid și atent la nuanțe, Mântuitorul nu oferă niciodată o învățătură ambiguă, la „două capete”. Nu are de temperat mulțimi, ci de mântuit mulțimile. Le cheamă la mântuire și prin aceste minunate exemplare lecții de gândire și pedagogie socială: parabolele. Dar, social, în accepțiunea Mântuitorului și a Bisericii, nu este numai alinierea la suprafață la niște norme, fie ele și strâmb gândite ori oferite oamenilor. Ci o așezare interioară care te ajută să discerni, să înțelegi și să crești. Nicio pildă a Mântuitorului nu este alta decât o lecție de cumințenie sufletească, de vădită logică a subiectului. Când le oferă, Hristos le explică prin ele însele și sufletul nostru înțelege, prin partea rațională, ce anume are de împlinit, prin lucrarea la partea duhovnicească.

Nu este altfel cu parabola aceasta, a sărmanului Lazăr și a bogatului nemilostiv. Ea se așază în capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Luca asemeni unui material didactic pe platforma de învățare – ca să fim un pic, măcar, în ton cu predarea online – și urmează parabolei iconomului necredincios (Luca 16, 1-8) și învățămintelor ce decurg din modul în care acest „învârtit” caută binele său personal în dauna averii stăpânului. E momentul în care Hristos o spune direct și fără menajamente: Nu puteți să slujiți și lui Dumnezeu și lui Mamona (Luca 16, 13) arătând că a fi creștin este și o chestiune de alegere, nu doar de acceptare. Că alegerea aceasta nu durează doar până în clipa Botezului – cum cred câte unii – ci este o alegere de fiecare zi, de fiecare clipă. Și dovada este oferită prin Parabola Bogatului nenumit și a lui Lazăr, săracul. Este interesant modul în care Mitropolitul Bartolomeu spunea că mai degrabă aici s-ar potrivi alt nume: pilda bogatului nesimțit și a săracului Lazăr. Arătând că aici, în acest episod de învățătură, nu doar bogăția ca atare este pricină de sminteală, ci nesimțirea, nevederea celuilalt aflat în stare de criză, de nevoie. Citită în cheia aceasta – a non-empatiei – pilda primește și o conotație actuală parcă mai relevantă.

Un bogat. Un nenumit. Un bogat se îmbracă toată ziua în profiră și vison. Haine ce nu se cuveneau purtării lui căci ele erau semnul regilor ori legiuitorilor din Senatul aflat, oricum, prea departe de Ierusalim, tocmai la Roma. Haine scumpe și fără rost în cotidian. seamănă cu unii dintre semenii noștri car merg la piață în haine de firmă ori, dacă vreți, e ca și cum ai merge la sapă în haine de duminică. Ce vrea să sublinieze Mântuitorul? Ni se explică în jumătatea de propoziție rămasă: „veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” (Luca 16, 19). Un elev, odată, mi-a spus că o ținea „din chef în chef”. Descrierea aduce aminte de suficiența omului, nu de banii săi. La marginea „chefului” celui bogat, lipsit de orice siguranță, plin de bube și poftind să se hrănească din rămășițe, Lazăr. Nu întâmplător, păstrat cu numele. Pentru noi, azi – și cred că și atunci era la fel – sărăcia este anonimă. Fără nume. Nimeni nu-l întreabă pe cerșetor cum îl cheamă. Îi dă să scape. Mai mult pentru insistență decât pentru curtoazie cu nemurirea. Aici simte Domnul Hristos nevoia să așeze Parabola. În spațiul nemuririi, nu al știrii cotidiene. Mor amândoi. Lecție învățată, se pare, și de noi în anii ce trec peste noi. Interesant ne apare amănuntul dăruit de vorbele Domnului Hristos: „Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat” (Luca 16,  22). Nu e lipsit de sens amănuntul. Închipuiți-vă ochii săracilor care ascultau pilda. Ochii Lazărilor. Măriți de frumusețea poveștii. Cum s-au uitat altfel unul la altul, cum au privit altfel la zdrențele pe care le purtau ori la bubele pe care le aveau. La cum înțeleg eu modul de construcție al discursului Mântuitorului, îndrăznesc să cred că descrie un sărac pe care și ei, săracii, îl vor fi avut sub ochii lor. Dar nu-l priviseră atent. Era mai-săracul la care nici săracul nu privește. Priviți spre noi, spre comunitățile noastre. Și cred că veți înțelege.

Bogatul intră în moarte. Nu pare să aibă drumul spre lumină pe care îl schițează Hristos pentru sărac. E îngropat. Așa cum cred unii că e capăt de drum moartea, credea și el. De aceea trăise fiecare zi ca fiind una doar a lui. Carpe diem. Pare că luase cu haina de purpură și obiceiul romanilor de a trăi fiecare zi ca ultima și pentru asta scotea totul din ea. O storcea de veselie, în chip strălucit. De data aceasta, în strălucire e Lazăr. Și însetatul din focul iadului cere lui Avraam – căci nu putea vorbi cu Lazăr – un deget înmuiat în răcoarea apei care să-i răcorească viața din văpaia în care se chinuia. Răspunsul lui Avraam este răspunsul lui Dumnezeu la toate nebuniile vieților noastre: „Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești” (Luca 16, 25). E o concluzie logică. Dar dureroasă. Și e un soi de avizare asupra vieților noastre. Se simte că bogatul rămâne tot bogat. Face ce știe el mai bine. Negociază, neguțătorește. Cere ajutor pentru frații săi. Încă cinci suflete care se chinuie cu același mod de viață, „chef după chef”, cel mai probabil. În iad, bogatul devine responsabil de iadul celuilalt. Avraam este repetat chemat ca „părinte” în ajutor de bogat. Ba chiar îi spune: „Rogu-te, dar,  părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu...” (Luca 16, 27). Cum ar fi intrat acolo, de vreme ce în viață nu trecuse de poartă? Cum oare ar fi putut fi ascultat glasul stins de foame al săracului în zgomotul de chiolhan al casei? Greu de închipuit. De aceea, Avraam îi spune bogatului că întreaga învățătură a lui Israel despre un astfel de sfârșit vorbește. Au pe Moise (Legea) și pe Proroci! Mai mult decât acolo, săracul nu avea ce le spune. Bogatul negociază mai departe și crede în șocul produs de prezența unui mort vorbind despre moarte și iad în casa alor lui. Răspunsul lui Avraam ne privește sută la sută: „Dacă nu ascultă de Moise și de Proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți”! (Luca 16, 31).

Aceste din urmă cuvinte sunt rostite de Cel Care va învia din morți. Ce ne spune Hristos Domnul? Că a fi credincios nu ține doar de fațadă, de negocierile noastre cu lumea, ca să dăm bine. Ține de asumarea cât mai vie a poruncilor lui Dumnezeu și a adevărurilor rostite de proroci. Unul din aceste adevăruri este acela că El, Cel care vorbește mulțimii în parabole și nouă deopotrivă, este Mesia. Unsul lui Dumnezeu. Este Cel Ce Este. În contextul Învierii Domnului, credeți că bogatul ar fi schimbat felul său de a fi cu unul mai atent la oamenii din jur? Noi, noi care facem din orice prilej de veselii mediocre și perisabile suntem altfel? Mai vedem sub ochi pe cei prea-săraci ca să-i mai vadă săracii? Nu cumva prea des facem o selecție a săracilor și sărăciilor din jur și aruncă cu un bine așa, „petardă fumigenă”, doar să ne dovedim, din când în când, că nu ne-am pierdut cu totul sufletul? Înviat din morți, Domnul Hristos astupă cu iubirea Lui nenorocita prăpastie întărită între cele două laturi ale locuinței morții (Luca 16, 26). Iubirea Lui. Care nu pregetă să deschidă poarta festinului liturgic niciunui Lazăr sărăcit de bine, dar încă dispus la pocăință. Și care nu ține în miezul Cinei Sale pe cei înveșmântați în purpură și vison, ca și cum există un drept al bogăției fățarnice în mijlocul Raiului. Adevărata bogăție din Rai, ca și din viețile noastre, este Dumnezeu. Dacă aur și argint nu aveți de dat, dați iubire și înconjurați cu drag pe cei care străjuiesc gropile de gunoi ale lumii în care producem gunoiul. Fiți oameni!

Sursa: tribuna.ro