Trezvia nu este doar o simplă atenţie, ci este întotdeauna însoţită fie de chemarea numelui Domnului, fie de aducerea-aminte de Dumnezeu sau de nădăjduirea bunătăţilor făgăduite nouă. Pentru noi, creştinii, preocuparea cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume atunci când suntem bombardaţi neîncetat cu imagini şi impresii necurate. Şi am văzut că aceasta este cu putinţă având pilda lui Lot, care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo.

Când avem atenţia îndreptată cu rugăciune spre inimă, încetul cu încetul ne gătim în ea un loc luminos, care ne va atrage necontenit duhul acolo. Vom dobândi, de asemenea, un „gust” şi cu ajutorul acestui gust vom şti care gând vine de la Dumnezeu şi care vine de la vrăjmaşul. Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinţei, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo şi tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne răneacă mintea sau inima. Şi deşi vom vedea totul nu vom fi robiţi de nimic. Astfel, prin trezvie dobândim un discernământ apostolic: „că nu este să nu ştim amăgiturile satanei”, spune Sfântul Pavel (cf. II Corinteni 2, 11). Când ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră şi nu vom mai fi furaţi de meşteşugirile vrăjmaşului şi răniţi de atacurile lui. De multe ori oamenii sunt foarte evlavioşi şi fac multe fapte bune, dar pentru că nu au trezvie nu văd nicio roadă a duhului în viaţa lor: pace, dragoste, bucurie, blândeţe... Harul le este uşor furat de către vrăjmaşul, pentru că nu ştiu să-şi păzească mintea.

Fără trezvie, omul nu este decât trup, şi trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni 15, 50). Numai trezvia poate să-l ridice pe om din păcatul cel dintru început. Prin cădere, toate puterile sufletului omenesc au fost dezbinate şi omul nu mai este stăpân peste propria-i fire, ci este sfâşiat de dorinţe şi de impulsuri contradictorii. Însă, prin pogorârea minţii în inimă în rugăciunea curată, omul se reîntregeşte iarăşi, firea sa îşi regăseşte întregimea cea dintru început. Trezvia împreunează mintea omului cu duhul lui Dumnezeu, şi această împreunare duce la vindecarea acestuia, iar omul devine în stare să împlinească cea dintâi şi cea mai mare poruncă – aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, din toată tăria sa (cf. Marcu 12,30).

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2013, pp. 120-121)