Îşi puneau canon să nu mănânce, nici să bea, nici să vorbească, până când se vor întoarce la coliba lor. Părintele Arsenie mărturisea că: „Am mers la Karyes, ne-a făcut treburile şi ne-am întors, dar nici nu am flămânzit, nici nu am însetat, nici nu am obosit, nici nu am vorbit în deşert”. Aceasta este puterea credinţei şi a tăcerii.

Pentru a evita grăirea în deşert, Stareţul Iosif călătorea rar cu corabia folosită în acea vreme în Athos, şi atunci doar dacă era neapărată nevoie. Iar atunci când călătorea, de pildă, ca să meargă de la Schitul Sfintei Ana la Dafni (portul Sfântului Munte), îşi pleca capul şi rostea neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!...”.

Odată, s-a apropiat de el un părinte şi l-a întrebat:

– Ce faceţi, părinte Iosif? Părintele Arsenie cum o mai duce?

– Bine, bine. Binecuvântaţi! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!

Şi tăia vorbăria într-un chip politicos. O astfel de acrivie avea Stareţul Iosif!

Astfel se nevoia şi această rânduială a predat-o şi ucenicilor săi. Pentru aceasta s-au şi sfinţit şi au aflat Harul lui Dumnezeu, fiindcă s-au ostenit şi s-au nevoit, dovedindu-şi statornica lor bună-intenţie.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 127-128)