Omul este cea mai zbuciumată fiinţă de pe faţa pământului. Ne consumăm, nu avem linişte, suntem în permanenţă agitaţi – dacă nu tot timpul în exterior, în lăuntrul nostru suntem, oricum, într-un freamăt perpetuu. Întotdeauna este ceva de dorit, ceva de împlinit sau ceva de care să ne plângem. Privită de sus, lumea e un uriaş furnicar, dar nu unul în care fiecare contribuie, în felul său, la binele comun, ci unul în care fiecare se luptă să răzbată, să se impună sau să-şi afle locul. Chiar şi la cei care, în aparenţă, nu au vreo ambiţie, cărora li se pare că şi-au găsit un anume echilibru şi nu se mai risipesc în cele din afara lor, chiar şi la unii ca aceştia sesizezi o undă de nelinişte, un disconfort mai mult sau mai puţin vizibil la interacţiunea cu semenii. Multa ştiinţă, vasta cultură, spartana educaţie nu pot aduce, în chip definitiv, acea aşezare lăuntrică, acea pace pe care să nu ţi-o mai poată tulbura nimeni şi nimic din lume. Cei mai mulţi nici nu ştiu sau nu cred că se poate ajunge la o astfel de aşezare sufletească, ci se resemnează cu gândul că „aşa este viaţa”. Doar la cei care sunt cu totul adânciţi în trăire duhovnicească – şi pe care-i numim oameni cu viaţă sfântă – mai sesizăm statornică pace... Ce este pacea şi cum o putem dobândi, aşadar?

În timpul vieţii Sale pământeşti, adesea, Iisus se adresa celui tămăduit cu îndemnul: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace” (Cf. Marcu 5, 34; Luca 7, 50 şi 8, 48). După Învierea Sa, când li Se arată ucenicilor, Mântuitorul le spune, de fiecare dată: „Pace vouă” (Cf. Luca 24, 36; Ioan 20, 19, 21 şi 26). Din aceste referinţe, ca şi din numeroasele versete scripturistice în care apare cuvântul pace (în epistolele Noului Testament este foarte frecventă alăturarea dintre har şi pace), putem înţelege că pacea este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu şi că starea de pace este semnul eliberării omului de sub tirania păcatului, că ea survine, firesc, în urma vindecării întregii sale fiinţe. De altfel, Împărăţia lui Dumnezeu, spre care suntem chemaţi de Domnul, „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Roman 14, 17). Tocmai de aceea, în Sfânta Liturghie, care este inima cultului creştin, cuvântul pace este folosit de peste 30 de ori; ea este cerută, invocată, iar credincioşii sunt binecuvântaţi de către preot cu expresia: „Pace tuturor!”. După momentul împărtăşirii cu sfintele taine, înainte de a se încheia slujba, preotul îi îndeamnă pe cei de faţă: „Cu pace să ieşim”. Prin urmare, pacea este căutată şi chemată a pogorî de la Dumnezeu, spre a însoţi viaţa celor ce-şi pun nădejdea în El. Toate, în Biserică, sunt rostuite către această finalitate: să dobândim pacea lui Dumnezeu.

Unii se vor întreba: dar de ce avem nevoie să primim de la Dumnezeu pacea? Nu putem a o dobândi prin lucrare omenească? Până la un punct, în anumite forme, putem avea – şi avem! – pace în noi sau la nivelul societăţii. Dar ea este una fragilă, după cum ne şi învaţă atât istoria umanităţii, cât şi experienţa propriei noastre vieţi. În momente de maximă tensiune sau tulburare, se risipeşte toată buna noastră aşezare lăuntrică. Dar chiar şi dacă am presupune că cineva ar putea, în afara unei relaţii cu Dumnezeu, să aibă pace în inima lui, ce face unul ca acesta în relaţie cu cel sau cei din jurul său care nu sunt în pace cu el? Căci nu cred că a existat sau va exista om pe faţa pământului care să nu fie vrăjmăşit de cineva. Nici oameni cu viaţă sfântă, precum Sfântul Ioan Gură de Aur, nici înţelepţi, precum Socrate, nici Hristos Însuşi nu au fost lipsiţi de duşmănia semenilor. Cu un astfel de om, care te urăşte sau nu te suportă pentru vreo pricină oarecare (poate să fie una închipuită, existentă doar în mintea lui), cum te împaci? Doi oameni nu se pot împăca întru totul pentru că fiecare, în subiectivismul lui, are tendinţa de a se îndreptăţi şi se va poziţiona în aşa fel încât va rata deplina întâlnire (armonie) cu celălalt. Doar înaintea unui Dumnezeu cu care dialogăm la nivel de persoană – un Dumnezeu care nu este părtinitor, pentru că ne iubeşte pe toţi deopotrivă –, ne putem împăca în mod definitiv. Pentru că a căuta pacea înseamnă a căuta împăcarea: cu Dumnezeu, cu oamenii, cu lumea întreagă.

Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a înomenit, unind întru El firea omenească şi cea dumnezeiască, înseamnă că suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Dacă acceptăm această împăcare (căci noi ne-am „certat” cu El, prin Adam şi Eva, nu El cu noi), atunci avem pace şi în relaţie cu oamenii. Iar dacă Iisus Hristos este pacea noastră, atunci noi putem să răsuflăm uşuraţi: nu mai avem de împărţit nimic, cu nimeni, tensiunea din relaţia cu oamenii nu-şi mai are rost. Toată frământarea şi lupta noastră, tot ceea ce înainte putea fi prilej de tulburare poate înceta acum. Ni s-a deschis cale nouă, nemaivăzută în istoria omenirii de până acum două mii de ani, şi avem acces la pacea lui Dumnezeu, Cel ce a spus: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Dacă Îl ai pe Dumnezeu în inima ta, ai totul, nimic nu-ţi mai lipseşte, iar lucrurile omeneşti, pământeşti, de care avem nevoie şi care sunt de dorit, nu mai trebuie căutate, nu mai sunt ţinte în sine. Nu trebuie să ne mai luptăm cu nimeni pentru ele, pentru că ştim că ele nu se smulg de la cineva, ci Dumnezeu Însuşi ni le oferă în dar; ele ni se adaugă pe măsură ce noi căutăm pacea, adică Împărăţia Cerurilor (Cf. Matei 6, 33 şi Luca 12, 31). Iar dacă cineva are totul, de ce s-ar mai tulbura pentru ceva anume?