Nu doar la începutul lunii decembrie, ci și în anumite situații conflictuale ce mai apar (din păcate) în Biserică, se obișnuiește a se invoca drept argument pentru anumite comportamente palma dată de Sfântul Ierarh Nicolae lui Arie. În sinaxarul consacrat de Biserică, cel care a fost sursa de inspirație pentru generosul personaj Moș Crăciun, Sfântul Nicolae e descris ca fiind „blând, fără de răutate și smerit cu duhul”. La primul Sinod Ecumenic al Bisericii, cel din 325, de la Niceea, convocat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, despre Sfântul Ierarh ni se spune că, „aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a rușina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, lovindu-l pe Arie peste față”. Momentul pare în dezacord cu blândețea Sfântului și cu bunul-simț care ne învață că o lovitură nu poate constitui un „argument” într-o dispută.

Părintele Ioan-Florin Florescu a investigat importante texte haghiografice, documente istorice și reprezentări iconografice ale vieții Sfântului Nicolae de-a lungul secolelor și a ajuns la concluzia că „povestea pălmuirii lui Arie de către Sfântul Nicolae nu este cunoscută de marea Tradiție a Bisericii. Ea apare în Occident, spre secolul al 14-lea, de unde trece în Răsărit, câteva secole mai târziu, găsindu-și consacrarea abia în secolul al 18-lea, în Erminia lui Dionisie din Furna” (Ioan-Florin Florescu „Lumea ca o zi de vineri. Din jurnalul unui preot misionar”, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 215). Și nu cred că e cineva care să nu rezoneze cu afirmația că dreapta credință nu poate fi „apărată cu pumnul în obrazul adversarului” (op. cit., p. 215).

Pe de altă parte, nu puțini sunt cei care susțin că episodul lovirii lui Arie e real, chiar dacă apare consemnat foarte târziu. Se invocă fapte din Vechiul Testament, dar și episodul alungării din templu cu biciul a vânzătorilor de animale și a schimbătorilor de bani (V. Ioan 2, 15). Moise, „omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3), a omorât pe un egiptean „pentru că bătea pe un evreu dintre fiii lui Israel, frații săi” (Ieșirea 2, 12). Mai mult, „acest om blând a socotit drept ca Datan şi Aviron şi Core să fie înghiţiţi de pământ, pentru că s-au răzvrătit împotriva preoţiei, şi ca şi alţii să fie arşi cu foc din cer, când au adus la jertfelnic foc străin. Şi David cel blând a ucis pe Goliat, a pus pe fugă armata filistinilor şi a repurtat o victorie strălucită. Căci aceasta este mai cu seamă specific omului blând, să ierte cele aduse împotriva lui, dar să pedepsească pe cei nedrepţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iași, 2011, p. 266).

Cred că o soluție pentru ieșirea din această dispută, care se întețește de la an la an, putem găsi într-un episod mai aproape de zilele noastre, relatat de Mitropolitul Ierotheos Vlachos. E un fragment din viața Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul:

„Odată l-am vizitat pe Părintele Paisie împreună cu un student la Teologie, care se afla la o vârstă critică. Când l-a întrebat despre studiile lui, studentul i-a răspuns cu nepăsare despre o lucrare legată de creaţia omului. La un moment dat, i-a spus Părintelui Paisie:

– Odată, Dumnezeu, neavând ce face, i-a creat pe Adam şi pe Eva, ca să-I treacă timpul.

Atunci am văzut pe Părintele Paisie cum a ridicat fulgerător mâna şi i-a dat aceluia o palmă puternică. Studentul s-a pierdut, a făcut ochii mari şi nu-i venea să creadă. Apoi a început să plângă cu suspine ca un copil mic. Părintele Paisie l-a privit, dar nu a spus nimic, ci l-a lăsat să plângă. După o vreme l-a întrebat:

– Binecuvântatule, ce sunt cele pe care le-ai spus? Vino cu mine!

Atunci l-a luat de mână, ca mama pe copilul mic, l-a dus la chiuvetă şi i-a spus:

– Spală-ţi faţa!

Apoi i-a dat un prosop ca să se şteargă pe faţă, după care a început cu gingăşie şi multă dragoste să-i arate greşeala şi să-i spună că nu trebuie să vorbim necuviincios despre Dumnezeu şi despre lucrarea Sa” (Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos, București, 2006, p. 36-37).

Vedem, așadar, pe Sfântul Paisie cum pălmuiește, în chip neașteptat, dar din dragoste, pe acel student la Teologie, din dorința de a-l ajuta să se trezească din rătăcirea lui. Încât așa am putea înțelege și legendara palmă – presupunând că episodul e real – dată lui Arie de Sfântul Ierarh Nicolae: nu ca pe o punere la punct a adversarului ci, dincolo de râvna înflăcărată pentru adevărul credinței, ca fiind o ultimă metodă încercată spre a-l ajuta pe Arie ca măcar în felul acesta să se trezească din rătăcirea lui. Când vezi pe cineva că stă să cadă – din neatenție, din nepăsare, din neștiință – într-o prăpastie, nu-i șoptești blând să ia aminte, ci strigi la el din toți rărunchii, avertizându-l de pericolul în care se află.