Părintele Mihai Drigă s-a născut în anul 1954 în localitatea Dienci, județul Olt. După absolvirea cursurilor Seminarului Teologic din Craiova (1974) și pe cele ale Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, este hirotonit preot (1980) de către vrednicul de pomenire, episcopul Gherasim de Vâlcea. În același an, este admis la cursurile de doctorat ale instituției academice bucureștene amintite. Între anii 1982-1983 a beneficiat de o bursă pentru specializarea în Istorie Bizantină, la Institutul Ecumenic din Bossey - Geneva. La sfatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci profesor al reputatei instituții academice de la Geneva, merge la Bari pentru a-și finaliza studiile. Aici, la cererea unui grup de creștini ortodocși români,înființează în 1983 Parohia „Sfânta Treime” din Bari.

Părinte, cum s-a născut în sufletul sfinției voastre ideea de a pleca la studii în străinătate?

Pe când eram la seminar, profesorii care studiaseră în occident ne îndemnau să învățăm pentru a obţine şi noi după facultate burse în afară. Cu mintea de copil, am devenit mai silitor deoarece visam la o lume de care auzisem doar din poveşti. La facultate, acest vis a devenit mai realizabil. Îmi amintesc că, în Bucureşti, lângă Universitate, era un chioşc de ziare unde găseam presa din toată lumea. Pentru mine, era o plăcere să cumpăr un ziar străin, să-l citesc, să-l arăt colegilor... În timpul studiilor academice s-a adăugat un alt mit: preot în străinătate, mai ales în America. Imaginea dolarului, cu care ne cumpăram blugi a devenit un magnet pentru mulţi studenţi. Nu mi-am dorit cu orice preț să mi se împlinească acest vis, dar intrând în horă (mergând la studii) am început să joc...

Ce înseamnă să fii preot misionar?

Pentru mulţi preoţi tineri din ţară, probabil, aceasta este o șansă de a te realiza din toate punctele de vedere. Nu se gândeşte nimeni la excepţiile vieţii misionare; fiecare parohie are istoria ei, care, ca şi degetele de la mână, se deosebesc una de celălaltă.  Există deosebiri de la regiune la regiune. De pildă, când cobori în sudul Italiei totul se schimbă în mod incredibil; fiecare sediu de provincie are în jurul său orăşele, ca să nu le numim sate mai dezvoltate, care sunt legate cu mijloace de transport de luni până sâmbătă. Duminică este tren sau autobuz dimineaţa şi seara. Iată prima dificultate: creştinul nu poate veni duminică la Sfânta Liturghie, deoarece ar trebui să rămână în oraş până seara când s-ar putea întoarce acasă. De aceea, preoţii crează puncte de slujire seara, lunar sau bilunar, în aceste orăşele sateliţi, ca să întâlnească credincioşii la slujbă, să împărtăşească copii, să spovedească etc. La acest lucru se mai adăugă munca în agricultură care se desfăşoară cotidian, chiar şi duminica sau în zilele de sărbătoare. Deci, numai seara poţi să te întâlneşti cu aceste persoane. De asemenea, parohiile fiind sărace, preotul este obligat să se preteze la orice tip de muncă pentru a se întreține. În câteva cuvinte pot spune că preoția misionară este jerfă după jertfă!

Ce înțelegeți prin jertfire constantă?

Gândiţi-vă la Botezuri făcute în Calabria, Sicilia... Numai sâmbăta puteam să le fac deoarece atunci oamenii erau liberi. Puneam în maşină tot ce trebuia (cristelniţa, veşmintele, cărţile, tămâia, lumânările şi Sfânta Împărtăşanie) şi plecam. Maşina era plină, circulam pe străduţe, prin oraşe ca să ajung în colţurile cele mai îndepărtate ale sudului.

Timpul era cronometrat, deoarece trebuia să prind vaporul care leagă Italia de Sicilia. Gândiţi-vă la Pantelleria, insula vulcanică la doi paşi de Tunisia. Ajungeam sâmbătă dimineaţa, făceam botezurile, vorbeam cu oamenii care nu mai văzuseră preot român de când plecaseră din ţară, mâncam ceva cu ei şi fugeam în port. Uneori vaporul nu pleca deoarece marea era supărată... Problema era că noi duminică aveam slujbă la Bari. Şi totuşi, mereu ajungeam duminică dimineaţa cu câteva ore înainte de slujbă, moţăind în maşină în timp ce fiul meu conducea.

Pentru că ne aflăm în perioada pascală, cum arătau zilele de Sfintele Paști în urmă cu 20 de ani în Italia?

Spre exemplu, o bună perioadă de timp duceam bucuria Învierii Domnului de la Bari la Roma. Acolo, în orașul celor șapte coline, mergeam la Academia Românească, unde împreună cu dna. Bușulenga am înființat o capelă. Traseul arăta cam așa: după ce terminam Învierea de la Bari la ora 3.00, patru ore mai târziu luam avionul și mergeam la Roma, unde slujeam. Apoi, la ora 17.00 plecam cu avionul înapoi, pentru ca seara, la Bari, să faceam a doua Înviere. Depuneam acest efort uriaș deoarece luni oamenii mergeau la muncă şi nu se mai puteau bucura de Sărbătoarea Paştelui.

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți probleme cu autoritățile încercând să-i ajutați pe cei din jur?

Îmi amintesc că, prin ‘90, am dus trei monahi la Brindisi, la vapor, pentru a ajunge în Grecia. Am luat împrumut o maşină de la un consilier al parohiei căci Dacia mea era prea mică pentru toţi, și am plecat. Ajunşi în port, nu ştiam cum se deschide portbagajul. Am cerut ajutor la o patrulă de carabinieri care avea maşină ca a noastră. Noi, îmbrăcaţi în reverende, i-am convins că nu am furat maşina, ci am împrumutat-o. Ne-au zâmbit, ne-au ajutat şi au plecat. Să știți că de multe ori am ajuns în locul unde trebuia să slujesc şi am găsit închis deoarece moşul cu cheile de la biserică era la bar, iar oamenii în ploaie mă aşteptau cu nerăbdare. Însă toate rămân amintiri ca şi poveştile...

Rugăciunea trebuie să fie simplă, făcută cu credinţă

După cum știm, orice început este greu; în cazul sfinției voastre, care a fost piatra de moară pe care aţi avut-o de urnit?

Greutatea cea mai mare a fost să reușesc să-mi aduc familia. Și aici tot Dumnezeu m-a ajutat. Problema care a fost? După tradiţia catolică preoţii nu pot fi căsătoriţi. Nu era posibil ca un preot să aibă soţie şi copii. Însă şansa mea a fost că, în perioada în care am urmat cursurile de psihologie pentru a lucra cu narcomanii, am cunoscut un preot catolic care era prieten cu Giulio Andreotti, ministrul de externe al Italiei de atunci. Acesta m-a ajutat foarte mult! Am mers în audienţă la Andreotti, i-am explicat situația și într-o săptămână am avut viza pentru soţie şi copil.

Cât timp ați stat fără familie?

Fără familie, am stat patru, aproape cinci ani. După ce ne-am întâlnit, am avut mai multe forţe pentru a ne ocupa de creșterea parohiei. De văzut, ne vedeam o dată pe an, în august.

Cum ați reușit să treceți peste această lipsă?

Sfântul Nicolae mi-a dat putere! Eu nu locuiesc la Bari, dar când vin aici trec pe la Sfântul să-l salut, să stau puţin de vorbă cu el, două minute. De fiecare dată îi mulțumesc pentru ce mi-a dat și-l rog să aibă grijă pentru ziua de mâine. Simplu!

Ați avut privilegiul de-a lungul timpului de a sta în apropierea Sfântului Ierarh Nicolae. Care sunt faptele sfântului care v-au rămas la inimă?

Multe, multe... Vă dau câteva exemple! Cred că am şi acum la Proscomidie un pomelnic cu numele unui copilaş de la Milano. Au venit părinţii lui la mine, disperaţi, deoarece copilul a intrat în comă. După Sfânta Liturghie am mers la Sfântul Nicolae și ne-am închinat rugându-l să aline cumva această suferință. După câteva săptămâni m-au sunat și mi-au spus că a ieșit copilul din comă. Sau un alt caz cu doi copii gemeni de la Bologna, care nu vorbeau. A venit bunica lor aici, cu câteva hăinuțe. La fel, ne-am închinat iar apoi a plecat acasă. După câteva săptămâni m-a sunat şi mi-a spus că au început copiii să vorbească. Am avut foarte multe cazuri cu femei care erau atestate medical că nu pot avea copii, însă minunile Sfântului Nicolae sunt fără hotar.

Acum doi ani am primit un e-mail de la o doamnă căsătorită cu un protestant, care locuia în New York. Aceasta mi-a spus că s-au rugat la Sfântul Nicolae să le dea un copil, promițându-i că dacă le va asculta rugăciunea îl vor boteza la Bari și-i vor pune numele Nicolae. Au venit aici, s-au căsătorit, le-am botezat copilul și i-am pus numele Nicolas. Un alt caz asemănător am avut cu un preot de la Tulcea. Dar sunt foarte multe minuni! Acesta este păcatul meu, că nu am păstrat scrisorile şi toate mesajele pe care le-am primit.

Pentru ca rugăciunea să fie făcută cu folos, ce îi sfătuiți pe creștinii care-și pleacă genunchii la Sfântul Nicolae?

Noi, când ne rugăm, lucrurile esenţiale le lăsăm deoparte. Adică rugăciunea trebuie să fie simplă, dar făcută cu credinţă. După cum spune şi Sfântul Apostol Pavel „vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (1 Cor. 14, 19). Sunt oameni care vin şi cumpără ulei sfințit, mir, icoane, lucruri foarte bune de altfel, însă eu le spun: „Poți să-l iei și pe Sfântul Nicolae acasă, dar dacă aici, în inimă, nu este ceva care să ardă, credința ta, nu are mare valoare ceea ce ai cumpărat”. Deci, ceea ce trebuie să faci este să pui ulei în candela credinţei tale, și atunci Sfântul Nicolae întăreşte flacăra. Sfântul Nicolae este simplu! De ce este sfântul acceptat de toţi: ortodocşi, catolici și protestanţi? Pentru că este sfântul, după cum spun italienii: alla mano di tutti (la îndemâna tuturor).

(Interviu realizat de Pr. Ioan Haba cu părintele Mihai Drigă, parohul Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Bari)