Părintele Teofil Părăian - Lumina lui Hristos din suflet (1)
Eu, când am venit aici, la mănăstire, am avut un gând, şi anume să caut să fiu un călugăr bun. Şi-am zis aşa: dacă în această mănăstire unul singur poate să fie om de treabă, ăla vreau să fiu eu.
00:16 - Î: Avem deosebita plăcere să facem astăzi un popas la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. Interlocutorul nostru este părintele arhimandrit preacuviosul Teofil Părăian, duhovnicul acestei mănăstiri. Preacuvioase părinte, blagosloviţi şi bine v-am găsit!
R: Bine aţi venit! Dumnezeu să ne ajute să putem face o lucrare bună!
00:42 - Î: Noi ne-am bucurat pentru faptul că aţi dorit să ne acordaţi acest interviu şi, deşi aveţi o mică neputinţă, aţi trecut peste ea şi aţi acceptat invitaţia noastră. Pentru că Duminica a II-a din Post, pentru dumneavoastră, din câte ştim, este o duminică deosebită, spuneţi-ne câteva cuvinte despre acest lucru, de ce este o duminică deosebită aceasta, a Sfântului Grigorie Palama?
R: Pentru că Duminica a II-a din Post, 1953, a fost ziua în care am hotărât să mă fac călugăr. Gândul de a mă face călugăr l-am avut din copilărie - aş putea zice -, la 13 ani şi jumătate am venit pentru prima dată aici, la mănăstirea de la Sâmbăta, în dorinţa de a rămâne aici, pentru a fi călugăr. Or, lucrul acesta nu s-a putut atunci din mai multe motive, între care şi motivul că eram prea tânăr şi, mai ales, pentru că mitropolitul Nicolae Bălan, care a restaurat această mănăstire (mănăstire voievodală (zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată la 1785 de duşmanii credinţei ortodoxe) şi care avea planuri mari cu mănăstirea, între altele dorea ca la această mănăstire să fie încadraţi numai absolvenţi de Teologie. De aceea mănăstirea a şi început cu trei absolvenţi de Teologie: cu părintele Arsenie Boca, cu părintele Nicolae Mladin, care apoi a ajuns profesor de Teologie, la Sibiu, şi, după aceea, mitropolit al Ardealului, vreme de 15 ani, şi cu părintele Serafim Popescu, care, vreme de 50 de ani, a fost vieţuitor în această mănăstire, a fost primul preot al mănăstirii, a fost duhovnicul mănăstirii. Eu n-aveam ce căuta între oameni de felul acesta şi bineînţeles că nu s-a putut aranja să rămân aici. Dar am stat de vorbă cu părintele Arsenie Boca, care mi-a pus în atenţie Rugăciunea de toată vremea - rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, cum zicea el: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Am călătorit apoi cu această rugăciune, întemeiată pe îndrumările părintelui Arsenie Boca.
03:17 Am ajuns să fac şcoală, să adaug la şcoala pe care o aveam atunci, 5 clase (la o şcoală specială de nevăzători, pentru că eu sunt nevăzător din copilărie, am intrat în viaţa conştientă ca nevăzător, şi părinţii mei m-au dat la o şcoală specială, unde am urmat 5 ani la Cluj, între 1935-1040). Am întrerupt şcoala, în 1942 am fost aici şi am vorbit cu părintele Arsenie şi după aceea am plecat tot la o şcoală specială, la Timişoara, unde am mai făcut un an, iar după şcoala specială a urmat gimnaziul şi liceul, la un liceu pentru văzători, din Timişoara. Am terminat liceul în 1948, mi-am luat bacalaureatul şi, apoi, între 1948-1952, am făcut Teologia, iar din 1 aprilie 1953 sunt vieţuitor în această mănăstire.
04:21 - Î: Aveţi 52 de ani de când…
R: Am 52 de ani de vieţuire în mănăstirea aceasta. Când am terminat Teologia, eram îndoielnic, nu mai doream să mă fac călugăr, adică nu mai ştiam că o să mă fac călugăr. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci, aş fi spus că nu sunt sigur. Mitropolitul Nicolae Bălan, când am terminat Teologia şi m-am dus să-i mulţumesc pentru aprobarea pe care mi-a dat-o să fac facultatea şi pentru sprijinul material pe care mi l-a dat, m-a întrebat ce am de gând să fac. N-aveam ceva deosebit de făcut, doream însă să-mi termin licenţa şi să-mi dau licenţa; de fapt, licenţa mi-am dat-o de la mănăstire. Mitropolitul m-a întrebat atunci: „De ce nu vrei să mergi la Sâmbăta?“. „Pentru că nu sunt hotărât“ - şi, de fapt, nu eram hotărât. Însă, hotărârea mi-a venit în Duminica a II-a din Post, din 1953, eram acasă, în satul meu, la părinţii mei. Eram în biserica din satul nostru, acolo mi-a venit gândul să mă fac, totuşi, călugăr, mi-a venit hotărârea deplină pentru călugărie. Se citea Icosul Sfântului Grigorie Palama şi în timpul ăsta mi-a venit gândul că Sfântul Grigorie Palama a fost călugăr, a susţinut viaţa călugărească, că Biserica apreciază pozitiv viaţa călugărească şi am zis: „Pe mine nu mă împiedică nimic să fiu călugăr. Voi fi călugăr, sunt hotărât să mă fac călugăr!“. Din momentul acela mi s-a stabilit în suflet hotărârea şi am rămas cu ea toată viaţa. Şi a fost foarte bine.
06:28 Acum fac o legătură, pe care n-am făcut-o până acum, între Rugăciunea de toată vremea, recomandată de părintele Arsenie Boca, grija Sfântului Grigorie Palama pentru a se răspândi această lucrare de îmbunătăţire sufletească şi Duminica Sfântului Grigorie Palama. Eu, de altfel, am spus cândva (nu numai o dată, ci de mai multe ori am spus): cred că tot ceea ce am realizat în viaţă se datorează faptului că m-am angajat la această lucrare de îmbunătăţire sufletească, la rugăciunea cu care se mântuiesc călugării.
07:15 - Î: Preacuvioase, aţi spus că aţi avut un moment de o gândire mai profundă, puţină nehotărâre între a merge sau a nu merge la mănăstire. Cum vedeaţi călugăria la vârsta aceea?
R: Atunci când am venit aici, ca să rămân, nu ştiam mare lucru despre călugărie. Ştiam despre călugări că vieţuiesc în mănăstire, că fac mai multă rugăciune, că fac mai multă slujbă, că sunt în nişte condiţii speciale, ştiam prea puţin atunci, dar îmi doream, aşa, chestiunea, cumva, în abstract. După aceea, mi-am dat seama că nu-i numai atât, că viaţa călugărească este o viaţă superioară la care ajung puţini chiar dintre cei mulţi care se angajează la ea. Când am venit prima dată aici, la mănăstire, şi am vorbit cu părintele Arsenie Boca, el mi-a spus aşa: Nu toţi cei din mănăstire se mântuiesc, nici toţi cei din lume să prăpădesc. După aceea m-am edificat şi, când am terminat Teologia, eram într-un fel de confuzie, nu numai ca să mă fac călugăr sau să nu mă fac călugăr, ci eram într-un fel de confuzie de pe urma faptului că am învăţat tot felul de lucruri care nu mi-au folosit şi care, cumva, m-au derutat nu direct, ci indirect, au scurmat, cumva, la siguranţa mea de odinioară. Am învăţat la Teologie lucruri la care eu sigur că nici nu m-aş fi gândit niciodată şi care m-au derutat. Şi, atunci, în această situaţie, nu mai eram hotărât pentru viaţa călugărească, pe care bineînţeles că o socoteam deosebit de superioară, şi atunci am zis: „Nu ştiu dacă sunt eu pentru viaţa asta“.
09:19 - Î: Mentorul dumneavoastră spiritual este, înţeleg, părintele Arsenie Boca.
R: Într-un fel; pentru că părintele mi-a dat doar nişte îndrumări, care mi-au folosit foarte mult, eu însă cu părintele Arsenie n-am avut o legătură deosebită, în înţelesul că m-am întâlnit cu el doar de două ori, în convorbiri esenţiale, ne-am întâlnit şi după aceea de câteva ori. Prima întâlnire a fost în 1942, a doua a fost în 1965, deci după 23 de ani, timp în care eu n-am mai comunicat cu părintele, cu excepţia unei scrisori pe care i-am trimis-o în 1956 - cred -, şi la care nu mi-a răspuns, doar a trimis scrisoarea aici, la mănăstire, la părintele Serafim, cu menţiunea că o să-mi răspundă, dar nu mi-a răspuns. Deci, timp de 23 de ani, practic, eu n-am avut nici o legătură cu părintele Arsenie, doar că părintele mi-a dat nişte îndrumări de care m-am ţinut; nu chiar sută la sută, pentru că au fost şi două lucruri pe care nu le-am luat în considerare, nu ştiu din ce motive, şi anume: mi-a spus să fac 100 de metanii în fiecare zi, ceea ce n-am făcut nici după ce mi-a dat părintele îndrumarea aceasta - aveam eu o motivare, în sensul că nu prea aveam unde să le fac (stăteam în cămin atunci, la Timişoara), dar nu le făceam nici vara, când aş fi avut unde să le fac, când eram acasă. Părintele mi-a spus asta mai ales pentru sănătate; ştiu că şi-a pus amândouă mâinile pe pieptul meu şi-a zis că e de mare importanţă pentru sănătate, pentru plămâni. N-am făcut, nici după ce am venit la mănăstire nu m-am mai gândit la asta, pentru că socoteam că nu mă pot concentra destul de bine. Spunându-i aceasta părintelui Serafim, care era duhovnicul meu de atunci, părintele a zis că, dacă nu mă pot concentra, să zic numai aşa, fără metanii: „Doamne Iisuse“, deşi, după aceea, târziu, acum, la bătrâneţe, mi-a părut rău că n-am luat în considerare şi învăţătura asta. Şi al doilea lucru pe care mi l-a spus părintele: se părea că el n-ar fi fost de acord să fac şcoală, ci să mă ţin, cu exclusivitate, de rugăciunea aceasta, cu care se mântuiesc călugării, or eu lucrul acesta din start nu l-am acceptat. Când mi-a spus părintele, am răspuns: „Nu pot“. Părintele mi-a zis: „Şcoala nu te duce la mântuire“. Şi i-am spus: „Părinte, eu nu pot renunţa la şcoală, pentru că nici eu nu sunt de acord să nu mai fac şcoală în continuare, dacă pot face, şi nu sunt de acord nici părinţii mei să nu mai fac şcoală“.
12:33 Aşa că, până la urmă, au fost două lucruri pe care eu nu le-am avut în vedere din ceea ce m-a îndrumat părintele, dar am ţinut cont de rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, Rugăciunea de toată vremea, pe care n-am făcut-o niciodată de performanţă, adică n-am gândit niciodată că trebuie să fac asta şi asta - nu, ci am împlinit viaţa mea obişnuită, viaţa mea de elev, viaţa mea de student şi cu rugăciune, în sensul că, atunci când îmi aduceam aminte, ziceam Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul aşa cum învăţa părintele, adică în gând, cu mintea şi lipită de respiraţie în felul următor: între respiraţii, să zic: Doamne, deci, fără să inspir, fără să expir;trăgând aer în piept, odată cu aceasta: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu; şi dând aerul afară din piept, odată cu aceasta: Miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Şi-am făcut aşa tot timpul… tot timpul, în înţelesul că n-am avut întrelăsări, că de-acum nu mă mai ocup de rugăciune. Dar mi-am văzut de treabă, am fost elev bun, am fost student bun, mi-am văzut de datoriile pe care le-am avut, dar nu m-am gândit niciodată că dacă fac rugăciune îmi iau examenele pentru că fac rugăciune, ci m-a gândit totdeauna că lucrurile trebuie făcute fiecare la rostul lui şi la măsura lui.
14:04 Am străbătut, cumva, prin viaţă şi cu rugăciunea, chiar dacă n-am avut o pravilă anume, să zic: uite, un sfert de oră zic numai Doamne Iisuse, o jumătate de oră nu zic numai rugăciunea aceasta, pentru că n-am avut atâta înţelepciune ca să fac lucrul ăsta. Părintele, de altfel, nu mi-a dat nici o îndrumare, nu mi-a spus să iau legătura cu un om experimentat, nu se ştia prea multe despre rugăciunea aceasta, ştiau bineînţeles călugării şi ştiau poate şi absolvenţii de Teologie, învăţaseră la şcoală, cum am învăţat şi eu, dar n-am avut pe cineva, părintele nu mi-a dat nici o îndrumare, nici nu mi-a indicat pe cineva, nici nu mi-a dat indicaţia să caut pe cineva care face rugăciunea, dar să ştiţi că, şi dacă aş fi căutat, sigur n-aş fi găsit.
15:02 - Î: Părinte, în familia dumneavoastră aveţi ascendenţi călugări, monahi?
R: Nu. Eu sunt dintr-un sat din care ştiu de unul singur care s-a făcut călugăr şi a ajuns la Sfântul Munte, un anume Nicodim. Dar nu l-am întâlnit, era mai în vârstă decât mine; se ştia de el în sat, mai ales de către oameni din familia lui, de către vecinii lui. De altfel, la noi nu era o tradiţie din aceasta, ca să te faci călugăr; nici nu vedeau oamenii călugări.
15:39 - Î: Cum v-au primit neamurile?
R: Foarte simplu. Nu interesa pe nimeni faptul că mă duc eu la mănăstire, pentru că, fiind într-o situaţie specială, nu s-a gândit nimeni că aş putea face ceva anume şi că renunţ la o carieră sau renunţ la o situaţie, pentru a mă face călugăr. De fapt, eu însumi pot să spun că nu am renunţat la o situaţie, pentru că atunci când am terminat Teologia eram doar absolvent, n-aveam o situaţie. Mama mea - Dumnezeu s-o odihnească! - chiar m-a şi întrebat o dată: „No, acuma, tu ai făcut atâta şcoală; popă nu eşti, cantor nu eşti, ce eşti?“. Şi i-am răspuns: „Ceea ce sunt eu se numeşte absolvent de Teologie“. Deci, din situaţia de absolvent de Teologie am venit la mănăstire, deci n-am avut ceva practic de făcut. Mitropolitul Nicolae Bălan a aşteptat hotărârea mea de a mă face călugăr şi a fost bucuros că, cu înzestrarea pe care am avut-o, cultură, şi cunoştinţe, şi tot ce am avut, am venit la 24 de ani aici şi m-am încadrat în mănăstire. Altfel, n-a avut nimeni un plan cu mine, să spună că ăsta se face călugăr şi noi l-am fi dorit altceva.
17:06 - Î: Părinte Teofil, spuneţi-ne, venind la mănăstire, au fost lucruri care v-au dezamăgit?
R: Da, au fost, chiar de la început au fost lucruri care m-au dezamăgit, însă n-am luat aminte la ele. Eu, când am venit aici, la mănăstire, am avut un gând, şi anume să caut să fiu un călugăr bun. Şi-am zis aşa: dacă în această mănăstire unul singur poate să fie om de treabă, ăla vreau să fiu eu. M-am ţinut de asta şi aşa se face că am stat aici 52 de ani. Bineînţeles că nu e un merit că am stat 52 de ani, pentru că, de fapt, am stat la bine şi de la bine nu pleacă nimeni.
(Va urma)
„În icoană, simbolul leagă creatul cu necreatul, pământul cu Cerul”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro