Parabola sau pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos – un fragment din Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 21, versetele 33-44 – este cunoscută drept Pilda lucrătorilor răi. Textul pericopei evanghelice prezintă în mod simbolic toată Legea Vechiului Testament printr-o lucrare a unui stăpân care plantează o vie, o împrejmuieşte cu gard, o înzestrează cu un teasc şi cu un turn de strajă şi de apărare, apoi o încredințează lucrătorilor. Împlinindu-și planul, el merge undeva departe, neuitând ca la vremea roadelor, a toamnei românești, am putea spune, să-i trimită la vie pe slujitorii săi, mandatați să preia partea lui de roadă. Aflăm din cuprinsul Evangheliei că lucrătorii nu s-au arătat doar nerecunoscători, refuzând să dea cele cuvenite stăpânului, ci s-au dovedit și violenți căci, „punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre” (Matei 21, 35). Stăpânul, consecvent, cu un puternic simț al proprietății și al dreptății, trimite din nou pe alți slujitori care au sfârșit ca și cei dintâi. Perseverent, săditorul viei trimite la răzvrătiții muncitori pe însuși fiul său. Din păcate, însă, ei au acționat cu aceeași brutalitate și lipsă de discernământ căci, văzându-l pe fiul, au zis între ei: „Acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât” (Matei 21, 39). După aceasta, Mântuitorul Hristos adresează o firească întrebare auditorilor: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor” (Matei 21 40-41). 

Memorabilă parabolă! Numai Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat, ar fi putut concentra întreaga existență a lumii într-o pildă atât de ușor de reținut, regăsită, ce-i drept, într-o formă ușor diferită și în Vechiul Testament (Isaia 5, 1-7). În lumina învățăturii Sfinților Părinți, vom încerca să descoperim noianul de sensuri cuprinse în textul evanghelic.

Se înțelege lesne că stăpânul este Dumnezeu, via sădită întruchipează lumea veche, gardul împrejmuitor reprezintă Legea dată prin Moise și profeți spre a-i păzi pe iudei ca să nu se amestece cu popoarele păgâne. Teascul, spun Sfinții Părinți, constituie jertfelnicul, iar turnul era Templul din Ierusalim ce veghea ca poporul ales să nu se lase ispitit de credințe străine. Lucrătorii viei îi simbolizează pe fariseii și cărturarii care aveau rolul de a-i dirija pe iudei pe calea credinței nealterate.

Sfinții Părinți consideră plecarea „departe” a stăpânului drept hotărârea lui Dumnezeu de a respecta libertatea de gândire și de acțiune dată la creație oamenilor pentru ca noi, în mod autonom, să împlinim voia Lui, să decidem dacă voim a ajunge lucrători buni și harnici sau, dimpotrivă, răi și leneși, ai neprețuitului dar primit de la Tatăl ceresc. Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează asupra aceleiași plecări: „Faptul că S-a dus departe arată marea putere de a răbda pe care o are Dumnezeu”.

Sfânta Evanghelie ne prezintă în continuare roadele folosirii incorecte a libertății de către poporul ales: văzându-i pe cei trimiși de Dumnezeu – profeții Vechiului Testament – sosiți să ia partea de roadă, adică să le ceară a-și duce viața după voia Domnului, răii lucrători i-au omorât, fapte întru totul adeverite de Sfânta Scriptură: Prorocul Ieremia a pierit ucis cu pietre, pe Isaia l-au tăiat în două cu fierăstrăul, Ioan Botezătorul a fost decapitat. Cunoscând toate acestea, Sfântul Arhidiacon Ștefan le-a spus iudeilor: „Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri?” (Faptele Apostolilor 7, 52).

Din cele relatate în continuare de pericopa evanghelică înțelegem că Dumnezeu nu renunță ușor în lucrarea de salvare a omului, cununa creației Sale. El nu contenește să spere în îndreptarea lucrătorilor viei, așa că-L trimite la ei pe Însuși Fiul Său. Intuim cu toții că pasajul se referă la Mântuitorul Hristos, chinuit și omorât asemenea celor trimiși înaintea Lui: ei Îl scot afară din „vie” – Cetatea Ierusalimului – și-L ucid prin crucificare. Sfântul Ioan Damaschinul afirmă că „lucrătorii cei de demult s-au făcut ucigași de profeți, iar cei din vremea Mântuitorului s-au făcut ucigași de Dumnezeu”.

Așadar, Marele Răstignit, coborât, prin Întrupare, să-Și ia via înapoi din mâinile nesăbuiților muncitori, a reușit să izbăvească neamul omenesc și să-l împace cu Dumnezeu Tatăl doar prin jertfa de pe Cruce. O, cât de surzi s-au dovedit cei ce-L ascultau: arhiereii, fariseii și cărturarii poporului ales! Domnul a rostit această parabolă după intrarea în Ierusalim, deci cu puțin timp înainte de Sfintele Sale Pătimiri; poate că tocmai de aceea toți evangheliștii sinoptici au redat-o, considerând-o vitală pentru aspectul ei profetic. În pofida faptului că El tocmai le anticipase criminala lor intenție, lucrătorii, deși înțeleseseră prea bine că despre ei era vorba (Matei 21, 45), nu au catadicsit să se oprească din împlinirea planului lor nelegiuit.

După ce Domnul Și-a vestit iminenta moarte ca om și i-a provocat pe auditori să-I dea un răspuns just în legătură cu atitudinea Stăpânului față de nefericiții lucrători, soluția găsită s-a dovedit a fi vizionară: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” (Matei 21, 41). Și aici se vădește caracterul profetic al parabolei, căci Iisus exprimă fără echivoc planul lui Dumnezeu cu privire la „vie”, anume de a chema la lucrarea ei neamurile – popoarele păgâne, între care și cel românesc –, Mântuitorul lumii devenind astfel și „Domn al istoriei”.

Așadar, odată cu moartea pe Cruce a Fiului, Dumnezeu-Tatăl nu a hotărât să distrugă „via” ci, prin jertfa izbăvitoare a Răscumpărătorului a dat-o „neamurilor”, adică altor popoare, dar nu oricum, ci renăscută prin sacrificiul lui Hristos Dumnezeu, altoită pe tulpina sănătoasă, neatinsă de păcat a ființei Sale. Din această tulpină viguroasă au lăstărit o sumedenie de mlădițe aducătoare de rod îmbelșugat, începând cu Sfinții Apostoli, continuând cu mulțimea martirilor, ierarhilor, cuvioșilor, mărturisitorilor și, desigur, cu poporul cel credincios. „Via” nouă, ce ne primește pe toți prin Taina Botezului, este via în care Domnul ne cheamă pe fiecare dintre noi să lucrăm cu nesecată fervoare. Dintr-o astfel de perspectivă, teascul săpat în ea reprezintă chiar trupul tainic al lui Hristos, Sfânta Biserică; aici se adună roadele dreptății și ale sfințeniei: aidoma strugurilor, storși prin muncă și efort, sfinții mucenici s-au lăsat zdrobiți, vărsându-și sângele prin prigoane și chinuri. Epifanie Latinul spune că „turnul zidit în mijlocul viei este Însuși Domnul Iisus”.

Prin urmare, și noi ne găsim astăzi lucrători în via Domnului. Mi se pare firesc să ne întrebăm: oare ne arătăm noi buni sau răi, precum cei de odinioară? Îi așteptăm cu bucurie pe slujitorii Domnului, mandatați să ne ceară a ne cârmui viața după principiile Evangheliei? Las pe fiecare să reflecteze la aceste întrebări iar, dacă ne vom da un răspuns negativ, să încercăm a ne îndrepta viața și, din lucrători răi, să (re)devenim buni, plăcuți Dumnezeului nostru. Altfel, persistând în încăpățânarea de a nu da roade la vreme, cuvintele dumnezeieștii Evanghelii fi-vor pentru noi sentință cutremurătoare: „Pe cei răi cu rău îi va pierde”. Și nu este vorba doar de pierderea din această viață efemeră, ci de rămânerea, pe vecie, în afara comuniunii de iubire și lumină din Împărăția Cerurilor cu Stăpânul și Săditorul viei.

Să ne rugăm cu toată tăria lui Dumnezeu ca să ne lumineze mintea și să ne încălzească inima spre a înțelege cât de important se arată darul chemării de a lucra cu vrednicie în via Lui, fără a uita vreodată răspunderea fiecăruia de a trudi necontenit ca să devenim și să rămânem mereu lucrători buni în via Domnului. Amin!