Aspecte introductive

Deloc întâmplător, Biserica a ales astăzi să dubleze pomenirea Sfintei Maria Egipteanca de un episod evanghelic profund și cu un mesaj aparte. Îl regăsim într-un capitol dens al relatării Sfântului Luca. Unul în care, alături de vindecarea slugii sutașului, tămăduirea mai multor bolnavi, ori un mesaj privitor la Ioan Botezătorul, are loc și scena în cauză. Contextul îl reprezintă rugămintea unuia dintre farisei. Acesta-i cere Mântuitorului să adăsteze la masă cu dânsul.

Mirul și femeia

În timpul acesta, o femeie păcătoasă care află că Iisus e acolo, îndrăznește și se apropie. Aduce cu sine un vas prețios de alabastru, plin cu mir. Discret, fără a-și dori să atragă atenția, realizează un gest aparte de pocăință. Unul de mare tandrețe. Începe să ungă cu lacrimi picioarele Mântuitorului, să le șteargă cu părul capului ei, apoi să le ungă cu mir. Odată observată, atitudinea ei generează reacții din partea gazdei. Culmea, nu adresate celei în cauză, ci destinatarului suavei acțiuni. Fariseul gazdă își zice în sine: „Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă”. Delicat, Hristos răspunde frământării sale, pornind de la o istorisire. Cea cu doi cămătari. Îi aduce în atenție doi oameni care erau datori. Cu sume diferite. Ambii primesc iertarea. Cel care îl va iubi mai mult pe cel care o ofer va fi, însă, cel căruia i s-a iertat suma cea mai mare. Nu o zice el, ci fariseul organizator al cinei. Era, în fapt, concluzia logică a celor spuse.

Învățătorul vine apoi să lege istorisirea de ceea ce se petrecuse în imediata Sa vecinătate. Și să lovească puțin în formalismul prost înțeles al fariseului. „Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”. Feluritele comparații sunt bine articulate. Și logice. Lasă gazda fără cuvinte. Mântuitorul profită de clipa de răgaz creată spre a trage concluzia zilei. În două reprize. Inițial prin: „iertate îți sunt păcatele”. Vorbe care strânesc rumoare în popor. Apoi, prin felul în care i se adresează direct femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace”.

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică pe care o avem în vedere ar trebui să spună multe lucruri omului zilelor noastre. Căci, da, e înzestrată cu un mesaj ce are valoare perenă. Vorbește despre legătura ce există între pocăință și iertare. Despre relevanța fiecăreia dintre ele. Și despre faptul că ambele sunt consecințe ale iubirii. Căci nu poți să faci pocăință pentru un păcat, să spui cuiva că îți pare rău că ai brăzdat în sufletul său răni sângerânde dacă nu ții cu adevărat la acea persoană. Și dacă cuvintele tale sunt sincere, ele mișcă chiar și o inimă de piatră. De nu, ele trec pe lângă urechile celui căruia îi sunt destinate fără a lăsa nici măcar cea mai mică urmă. Și chiar de nu-și găsesc ecou în inimile cele de carne și păcate ale lumii, ele răzbat de bună seamă până în înaltul cerului. Îndrăzniți!