E zi de Sabat. În legea veche, zi de stagnare, de oprire totală din orice fel de lucrare. Se identifica odihna lui Dumnezeu după facerea lumii – în ziua a șaptea – cu odihna omului, a comunității și  a cosmosului întreg. Doar învățatul din Scriptură era admis, mersul la sinagogă și trăirea învățăturii: rugăciune, postire ori dialogul duhovnicesc. Oamenii vremii țineau mult la aceste moduri de a se ruga, de a se dărui Dumnezeului celui Viu. Era un soi de Doxologie prin gesturi și bucuria credinței, o credință curată pentru cei simpli cei care-L și entuziasmează pe Hristos Domnul. Pe calea aceea, care apropia pe oameni de sinagogă, pășește femeia gârbovă. O fiică a Evei, nu-i așa, care plătea în oasele ei pedeapsa pentru că Eva cea din coasta lui Adam nu reușise să se țină de partea lui Dumnezeu. Voise mai mult și greșise. Nu ascultase și păcătuise. Păcatul acela se transmisese lui Adam – el însuși total neatent și neascultător – și prin el fiecărui om. Și prin păcat moartea. Dușmanul cel mai mare al omului. Cel care îl limitează în bucurii zi de zi, generație după generație. Consulul diabolicului care ne fură fericirile. Femeia gârbovă era un astfel de monument viu al neputinței umane, al păcătoșeniei asupra căreia Iisus tocmai ne luminează în versetele anterioare Evangheliei noastre de astăzi (Luca 13, 1-9). Optsprezece ani de suferință avea femeia ce se gârbovise sub greutatea suferinței. O viață. Desigur, cifra aceasta ne leagă de ce spusese Domnul în versetele anterioare: „...cei optsprezece inși peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți, oare, că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca 13, 4-5).  Câți nu gândesc, până astăzi, că atunci când trec pe lângă o persoană cu dizabilități – că tot a fost ziua lor internațională vineri, 3 decembrie și s-a scurs indiferent pe lângă noi – trec pe lângă un sac de păcate pe când ei, sănătoșii și putred de sătuii de bine sunt un soi de culme a virtuților, doar pentru că le este bine. Hristos leagă binele nostru de pocăință. De odihnirea în virtuți. Femeia gârbovă este expresia acestei forțe a Mântuitorului de a vedea în om suferința, nu păcatul. Pune mâinile pe ea – de unde în Biserică gesturile de la Taina Sfântului Maslu – și o slobozește din răceala morții. Pentru că femeia era, asemeni celei cu scurgerea de sânge ori asemeni leproșilor, un mort-viu, un muribund-semn. Pentru mulți va fi fost batjocură. Și numai ea, și alții asemeni ei, știa prin ce trece. Și Dumnezeu-Omul, venit să ridice păcatele lumii. Femeia se vindecă. Nu și gureșii farisei, oamenii care nu mai țineau sabatul din bucurie, ci din obligație. Care transformaseră toate conținuturile în etichetă. Cum des se întâmplă și unora dintre creștini care lesne lipesc eticheta pe aproapele și uită că toți, toți, suntem păcătoși și numai mila lui Dumnezeu ne zvântă de moarte și ne dăruiește viața veșnică.

Mereu m-a frapat teoretizarea sabatului pe care fariseii, mai marele sinagogii însuși (semn că nu era în Capernaum, acolo Iair primise lecția iertării prin învierea fiicei sale) ținând lecția rigorismului acru, lipsit de sens duhovnicesc și bucurie. Vi-i cunoscut tonul? Hai să-l ascultăm: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Luca 13, 14). Seamănă teribil cu fanaticii noștri care cred că pentru a fi cu Dumnezeu o poți face numai în condițiile impuse de om, conform regulamentului și ordinii de zi. Or Hristos scapă exact acestor înțepeniri de sens. El este Dumnezeu. Îmi place, de mi-e îngăduit, teribil reacția Sa: „Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Pare un strigăt de nedreptățit dinaintea celor care cred că dețin dreptatea. Un copil mi-a spus odată: „E supărat tare Iisus aici!”. Nu pot să nu-i dau dreptate, deși știu că Cel Care ne iubește, ne iubește și când uităm ai cui suntem. E Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Său. Un popor de neatenți de cârcotași și farisei, de cărturari cu aere mesianice. Dar uneori, parcă, în ciuda păcatelor noastre, ne oferă căldura dragostei ce ne vindecă de cea mai grea dintre fracturile ce ne depărtează de El: prostia, suficiența arogantă. Cred că dezlegarea femeii celei gârbove în zi de sabat nu este dezlegarea sabatului ci descoperirea, către noi, a adevărului că Dumnezeu nu, nu lucrează după programul iscodit de oameni. Că nu de puține ori lucrează în situațiile de risc, cu osârdia unui Dumnezeu-Iubire.

De ce ne este așezată întâlnirea aceasta vindecătoare la îndemână, în apropierea Praznicului Nașterii? E simplu. Ca să ne vedem. Fără întruparea Lui, eram toți niște femei gârbove. Niște „cocoașe umblătoare”, cu privirea în jos. Dați deoparte și prigoniți. Privind țărâna ca pe ultimul locaș. Ca pe ultima șansă de odihnă. Hristos ne dovedește că e ridicătorul nostru din păcat, Izbăvitorul de moarte. De cea mai dificilă dintre gârboviri. Aceea care ne cheamă fricile din adâncul necredinței. Și care uneori ne transformă în fiare. În fiare mușcătoare din slava lui Dumnezeu. În fiare răutăcioase, arogante, în hiene care smulgem din Hristos puterea Lui în speranța că ne umplem de putere, de putere politică sau pur omenească. Puterea care să-i gârbovească pe ceilalți. Uneori o împachetăm în staniolul bunei intenții și pare că, vai, suntem mai buni decât toți. Hristos Domnul nu se dă bun și nici mai tare ca noi. El este Dumnezeu și asta se simte în tot ce face. O simte și poporul care, văzând rușinați prin propria argumentare pe funcționarii credinței, reacționează: toată mulțimea se bucura de faptele strălucite săvârșite de El! (Luca 13, 17). Oamenii care păreau că nu știu nimic simt adevărul, iar cei care par că știau totul îl ratează...

Nu știm ce s-a ales de femeia gârbovă. Istoria Bisericii o socotește, după unii autori, în ceata femeilor ce-L vor însoți pe Domnul și apoi îl vor vesti printre oameni. Nu cred că după desgârbovire va fi devenit neapărat gospodină, căci nu gospodine a venit Domnul să facă din femei, ci noduri de existență prin care viața merge mai departe, viscolind moartea care troienește peste noi. Atâta lumină se va fi așezat în ochii femeii aceleia când a reînvățat să privească cerul. Sfântul Simeon Noul teolog ne spune că de-acum nu mai căuta la cer chinuindu-și gârbovirea ci curajos, știind Cine este Cerul. Iar Cerul este Hristos. Cerul ce-și deschide Venirea ca să restaureze firea umană. Începând, cum altfel, cu Adam și Eva! Căci omul întreg și deplin este restaurat de Hristos. Omul, bărbat și femeie. Iar Dumnezeu, da, în ciuda programului ce i-l stabilim câteodată, lucrează și Duminica. Ziua care ne-a vindecat de înțepenire și, uneori, proastă înțelegere a Sabatului.

Sursa: tribuna.ro