Dreptmăritori creştini,

Duminica a doua din Postul Mare, prin glasul Evangheliei, ni-L prezintă pe Iisus din Nazaret, pe Fiul Omului ca pe un „Dumnezeu tare” (Is. 9, 5). Pe când El se afla în Capernaum, I s-a adus un bolnav paralizat, pe care cu puterea Sa l-a iertat şi l-a tămăduit, „încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu” (Mc. 2, 12).

Hristos Domnul este Cel Ce zice: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18). Când puterea Lui Dumnezeiască umple fiinţa noastră, păcatele ni se iartă şi neputinţele noastre se vindecă. În acest fel, putem ţine stindardul credinţei în sus, păşind „din putere în putere” (Ps. 83, 8) şi din biruinţă în biruinţă.

Iubiţi credincioşi,

Credinţa noastră creştină ortodoxă poate fi asemănată, într-un anumit fel, cu puterea curentului electric. Ea este o religie a puterii. Hristos nu ne spune doar ce să facem, cum să trăim, ci ne dă şi puterea de care avem nevoie pentru a împlini voia Sa şi poruncile Sale. De fapt, Domnul ne promite: „Veţi primi putere când Duhul Sfânt va veni peste voi” (Fapte 1, 8). Dacă avem credinţă în Hristos totul este posibil, precum El Însuşi spune: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23).

Când Hristos şi Duhul Sfânt sunt în noi, avem putere să biruim. Sunt câteva lucruri ale vieţii de care avem nevoie pentru ca puterea divină să aibă eficienţă: să nu minţim, să nu urâm, să nu pizmuim, să nu înjurăm, să biruim deprinderile rele, să respingem ispitele etc. Există o putere în aparatul electric, dar ca s-o putem folosi trebuie să-l punem în priză (să-l conectăm).

Iată câteva mijloace prin care putem face conectarea ca să primim în fiinţa noastră puterea lui Dumnezeu:

1. Rugăciunea este una din căile prin care ne apropiem de Dumnezeu. E vorba însă de o rugăciune care implică întreaga noastră fiinţă şi o poartă spre Dumnezeu, ca o plantă care se întoarce spre soare, pentru că acolo îşi găseşte centrul existenţei sale. Prin astfel de rugăciune descoperim tezaurul ascuns în sufletele noastre, Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc şi ne cufundăm în El, spre a ne ridica iarăşi, întăriţi prin efluviile binefăcătoare ale harului Său. Prin rugăciune ne oxigenăm viaţa noastră spirituală.

2. Sfânta Împărtăşanie este a doua cale prin care Îl primim în noi pe Hristos „Pâinea vieţii” (In. 6, 35). Viaţa cea nouă primită în Botez trebuie întărită mereu cu hrana euharistică, pentru ca existenţa noastră purificată să fie învăluită cu totul în minunile lui Dumnezeu şi îmbibată cu energiile Sale necreate şi luminoase. „Prin Sfânta Euharistie, spune Nicolae Cabasila, Iisus, Soarele dreptăţii, pătrunde în această fire întunecoasă şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot Duh de viaţă nemuritoare”. Cum să nu fii tare, avându-L pe Domnul în tine?

3. Sfânta Evanghelie este calea prin care Hristos ni Se adresează nouă. Trebuie să-L ascultăm mereu pe Domnul, Care „Se găseşte în cuvintele Scripturii”, cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare. Numai aşa nu vom mai fi atraşi în confuzie de cuvintele lumii şi se va forma în noi o mentalitate după Cuvântul lui Dumnezeu, încât vom avea putere să rezistăm potopului monden care ne inundă în fiecare zi. Puterea ne-o dă Hristos, al Cărui cuvânt locuieşte în noi din abundenţă (cf. Col. 3, 16). Când eşti împărtăşit cu Euharistia cuvântului ai multă tărie.

4. Umilinţa este calea prin care recurgem la Dumnezeu şi primim puterea Lui. Ce minunat este să ne asemănăm lui Hristos în ascultare, renegându-ne! Dacă cineva, trufindu-se, caută să-şi pună în valoare individualitatea, va găsi în sine mulţi idoli micuţi cărora va fi constrâns să le sacrifice totul. Cu cât cineva se pierde pe sine însuşi, cu atât se găseşte în Dumnezeu într-o condiţie mult mai bună: sfinţit, transformat, îndumnezeit.

Cel smerit simte că puterea lui Dumnezeu „se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9).

Avva Iulian, după ce a plecat să fie sfinţit episcop al Bostrei, a căzut pradă unui atentat pus la cale de oamenii care-L urau pe Hristos şi care au vrut să-l omoare, otrăvindu-l. Au cumpărat cu bani pe slujitorul lui şi i-au dat otrava să o toarne în paharul arhiereului şi să-i dea să bea amestecătura. Slujitorul a făcut aşa cum a fost învăţat. El a dat paharul otrăvit Preasfinţitului Iulian, care cunoştea de la Dumnezeu atât viclenia cât şi pe cei care au pus-o la cale. Luând paharul, l-a pus înaintea sa şi a trimis să cheme pe toţi stăpânii oraşului, printre care se găseau şi cei care urziseră crima. Pentru că n-a vrut să divulge pe cei ce-au pus la cale uciderea sa, le-a spus cu blândeţe: „Dacă socotiţi că mă veţi ucide cu otravă, iată beau paharul în faţa voastră”. După ce a făcut semnul Crucii de trei ori peste pahar, a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, beau acum acest pahar”. Apoi, l-a băut înaintea tuturor şi a rămas nevătămat! Văzând aceasta, toţi şi-au cerut iertare.

Din acest exemplu, luat din Limonariu, se vede clar că omul este puternic atunci când Atotputernicul Dumnezeu este cu el. Omul poate să biruiască nu numai un adversar, ci şi o mulţime numeroasă, cum ne arată Sfânta Scriptură.

Atunci când a voit să întemeieze o naţiune, Dumnezeu a chemat numai pe Avraam şi l-a binecuvântat. Pentru a învinge pe măreţul Faraon, nu S-a folosit decât de Moise şi Aaron. Adesea, Dumnezeu S-a folosit de un singur om mai mult decât de trupe instruite de ofiţeri îndemânatici.

Israeliţii toţi la un loc au biruit, oare, atâţia câţi a biruit Samson? Saul cu armatele sale a biruit mii, iar David zecile de mii (cf. I Regi 18, 7). Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu „din toată inima şi din tot sufletul” (Mt. 22, 37), ne vom umple de har şi de putere, înmulţindu-se înăuntrul nostru roadele duhovniceşti.

Există însă un mare impediment în creşterea noastră spirituală, pentru care Dumnezeu nu poate, din cauza libertăţii noastre, să ne umple de acea putere harică a prezenţei Sale, mai dulce „decât mierea şi fagurele” (Ps. 118, 11). Cel mai mare obstacol este ataşamentul faţă de noi înşine. Dumnezeu este pe locul doi, nu pe primul loc, adică te pui înaintea lui Dumnezeu cu judecăţile tale, cu obiceiurile, cu gândurile şi cu capacitatea ta! Este o boală congenitală pe care o ai de la început, prin păcatul originar.

Acest ataşament de sine indică mândria vieţii, pentru care nu ai niciodată răbdarea să vezi până în adâncul lucrurilor ceea ce nu merge bine. Mântuitorul a spus în Ghetsimani: „Părinte, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Lc. 22, 42). Şi astfel, El a fost proslăvit. Predarea de bunăvoie Tatălui ceresc fortifică şi înalţă făptura noastră.

Este necesar să evităm trăirea după instincte, făcându-i loc Domnului, în interiorul nostru, pentru ca El să Se sălăşluiască în „cămara inimii” prin Duhul Sfânt. „Atunci când vine, devenim ritori. Pescarii devin învăţători, desfrânaţii se înţelepţesc, furii încetează de a mai fura. Şi toţi se căiesc. Cine lucrează toate acestea? Singurul Care ştie totul, Cârmaciul Cel bun, Dulcele Iisus, Singura Dragoste adevărată” (cf. Gheron Iosif).

Când inima este cu adevărat ataşată de Dumnezeu şi curăţită de orice întinare, atunci vom primi puterea de sus, împlinind cu sârguinţă Legea lui Dumnezeu. De aici şi îndemnul Avvei Ammona: „Îmbrăţişaţi dumnezeiasca putere, ca să petreceţi toţi anii voştri în libertate duhovnicească şi să lucraţi uşor poruncile lui Dumnezeu”.

Iubiţii mei,

Să fim bucuroşi şi recunoscători că de-a dreapta Tatălui, în ceruri, avem un Mântuitor şi Domn, pe Iisus Hristos, Care are putere multă. El, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efes. 3, 20).

Mântuitorul nostru, ca Doctor sufletesc, Îşi manifestă atotputernicia Sa întorcându-Se de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia Sa prin „covârşitoarea bogăţie a harului Său” (Efes. 2, 7). Mântuitorul nostru, ca Doctor trupesc, Îşi manifestă atotputernicia Sa izbăvindu-ne de durerile noastre fizice, că de aceea a venit în lume, ca să vindece „toată boala şi toată neputinţa în popor” (Mt. 9, 35).

În încercări, în necazuri şi în dificultăţi, El ne dă o putere neaşteptată, încât nu ne mai recunoaştem sărmana şi fragila noastră fire. Cei slabi ajung curajoşi, cei dezorientaţi primesc povăţuire, cei neînvăţaţi primesc înţelepciune, cei întinaţi se curăţă şi cei slăbănogi îşi iau patul şi umblă (cf. Mc. 2, 11).

Când experimentezi acest lucru, nu poţi decât să-L preamăreşti, cu recunoştinţă, pe Dumnezeu Cel mare şi minunat, zicând cu Sfânta Fecioară Maria: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Lc. 1, 49). Amin.