Viaţa veşnică este înaintea noastră.

Dreptmăritori creştini,

În Evanghelia de astăzi, vedem cum Mântuitorul lumii, înainte de patimile Sale, a ridicat ochii la cer şi S-a rugat pentru Sine şi pentru ucenicii Săi. Din această rugăciune rezultă că Domnul a primit putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpâneşte ca Biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii.

Puterea pe care a primit-o de la Tatăl, este folosită de Fiul lui Dumnezeu ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost încredinţaţi (cf. In. 17, 2). Hristos este mare şi milostiv, încât toţi, care au comuniune cu El, pot primi de la El o viaţă care nu piere niciodată şi o cunună care nu se veştejeşte.

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul lumii ne sfinţeşte prin cuvântul Evangheliei şi prin harul Sfintelor Taine, umplându-ne sufletele cu binecuvântările Sale dumnezeieşti. Pe toţi ne cheamă la Împărăţie şi slavă, la moştenirea cerului. Ţinta măreaţă pe care ne-o pune înainte este viaţa veşnică. Această viaţă nemuritoare ne-o descoperă Domnul tuturor şi o asigură tuturor celor care I-au fost daţi.

De aici se vede limpede valoarea făpturii omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu preţul sângelui dumnezeiesc. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob spune: „De-aş fi lipsit de toate în lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Căci toate nu-s aşa de scumpe/Ca tine, suflete al meu”.

Dacă nu credem în viaţa de veci, viaţa omenească nu valorează nici măcar un dolar. Unui om de ştiinţă american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părţile materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obţinut următorul rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar; cu fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal; cu calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Mai este în om cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane. Se mai găseşte în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie. Or, toate aceste lucruri, socotite la preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenţi.

Ce jalnică ar fi fiinţa omenească dacă la atâta s-ar reduce valoarea ei! Însă Domnul nostru ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile ei, nu valorează cât un suflet nemuritor: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36).

Se povesteşte despre un rege al perşilor că a chemat, odată, la curte trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala. Al doilea că bătrâneţea. Ultimul, după câteva clipe de gândire, zise: „Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului”.

Noi toţi ne încredinţăm vieţile, în această viaţă pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială ş.a. Dar orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgeşte şi ne determină să strigăm cu înţeleptul Solomon: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Şi iată că am văzut că totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Eccl. 2, 10-11).

Un om spunea odată: „De ce mi-ar păsa de Dumnezeu şi de Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru mine sunt numai două lucruri care contează în viaţă: ocupaţia mea şi familia mea”. Un prieten îl întreabă: „Nu te-ai oprit vreodată să gândeşti că într-o zi tu le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei avea?”. Omul răspunde: „Niciodată n-am gândit la asta, în acest chip”. Aceasta e greşeala pe care o fac robii celor pământeşti.

Sfântul Evanghelist Ioan afirmă: „Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In. 2, 17). Cel mai puternic în viaţă este cel ce se predă Atotputernicului Domn, asemenea profetului David, care zice: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1).

Este nemuritor acela care îşi predă viaţa sa Celui Ce este nemuritor, adică lui Hristos, Biruitorul morţii, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25).

Cui ne predăm noi viaţa? La ceva care, într-o zi, va înceta să existe? La ceva care ne va lăsa reci şi uscaţi? Ori ne predăm viaţa lui Hristos, Care va sta lângă noi toată veşnicia? Să stăm bine şi să luăm aminte: viaţa veşnică este viaţa noastră personală şi după moarte, viaţă căreia îi sunt destinaţi toţi oamenii şi pe care ne-o promite Mântuitorul nostru când zice: „Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (In. 14, 2-3).

Fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa pământească. Viaţa veşnică a celor păcătoşi este o temniţă spirituală, chin veşnic, vieţuire cu diavolul. În schimb, virtuoşii beneficiază de linişte şi pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre.

Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o duminică fără de sfârşit. Nu trebuie să uităm nici o clipă că între viaţa pământească şi viaţa veşnică există o relaţie directă.

Eternitatea, în toată măreţia ei, o dobândesc nu cei ce fug de viaţa de aici, ci aceia care îşi valorifică aptitudinile lor morale şi profesionale. Moştenitorii vieţii veşnice sunt toţi cei ce se sârguiesc şi luptă pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, care nu se lasă împiedicaţi de obstacole şi sunt gata de orice jertfă pentru realizarea a tot ceea ce înalţă, edifică şi înnobilează pe oameni.

Noi, creştinii, suntem cetăţeni ai două lumi. Noi suntem, toţi, în acelaşi timp, cetăţeni ai pământului şi cetăţeni ai cerului, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Voi nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19).

Noi suntem în această lume, dar nu aparţinem ei. Noi suntem pelerini, trecem prin lume, cetăţenia noastră aici fiind doar temporară. „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14).

Tot ceea ce facem în această lume afectează cetăţenia noastră în cealaltă lume. Chiar un pahar de apă rece, oferit în numele lui Hristos, va avea răsplata lui în ceruri, ne spune Iisus. În persoana fiecărui om pe care-l miluim şi-l ajutăm, stă ascuns Hristos, Care ne încredinţează astfel: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).

Drumul adevărat al nădejdii spre viaţa veşnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente şi jertfelnice pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor de strâmtorări şi pentru schimbarea în bine a fizionomiei lumii întregi.

Dacă vrem să fim miluiţi de Dreptul Judecător, trebuie să nu ne preocupe doar interesele noastre personale, ci să ajutăm pe cei lipsiţi şi necăjiţi, să fim solidari cu semenii noştri. În această privinţă, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Până când călătoreşti cu vânt bun, întinde mâna ta celui ameninţat de înecare. Câtă vreme eşti sănătos, ajută-l pe cel ce rău pătimeşte. Nu aştepta să înveţi prin propria ta suferinţă ce este lipsa de omenie!”.

Iubiţii mei,

Să nu uităm niciodată că fericirea, sau nefericirea vieţii veşnice depinde de felul în care am dat sau nu ascultare vocaţiei personale. Acest adevăr palpitant îl exprimă plastic Sfântul Chiril din Alexandria, în următoarele cuvinte: „Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc. Drepţii în odihnă, păcătoşii în osândă. Drepţii cu Îngerii, păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau pururea în faţa diavolului. Drepţii în cer, păcătoşii în abis”.

Aceste cuvinte ne umple de cutremur, dar, în acelaşi timp, suntem încrezători în dreptatea lui Dumnezeu, de la Care, dacă-L ascultăm, primim fericirea veşnică. Cine evită patimile rele, supunându-se poruncilor sfinte şi predându-se lui Hristos, acela nu este dezgustat de viaţă şi nu se teme de sfârşitul existenţei sale pământeşti.

El are credinţa fermă că dincolo de poarta întunecată a morţii e lumina cea neapusă, e fericirea cerească, descrisă de Apostolul Pavel astfel: „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

Ca să dobândim cetăţenia cerească, trebuie să avem relaţie strânsă şi foarte personală cu Hristos Mântuitorul, Care a venit pe pământ să ne aducă lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Cine Îl cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul şi trăieşte conform Legilor sfinte, are viaţă veşnică.

Cei ce au făcut cunoştinţă cu Dumnezeu, împlinind poruncile Sale, sunt deja la hotarele vieţii veşnice. De acest lucru ne asigură Hristos Însuşi, în Evanghelia de astăzi, când spune: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3). Amin.