Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea și toți proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubește pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său. Acest lucru îl spune și Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: „Dacă zice cineva că iubește pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?“ (I Ioan 4, 20).

Așadar, Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne poruncește să iubim pe vrăjmașii noștri, căci această poruncă își are temelia în dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), și nu avem dreptul să urâm pe nimeni, căci toți sunt zidiți de Dumnezeu și poartă aceeași fire ca și noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură arată totuși că putem urâ pe unii oameni, cum spune psalmistul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit. Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalmi 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc și schimbă adevărul dogmelor dreptei credințe și calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceștia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: „Pe călcătorii de Lege i-am urât“ (Psalmi 118, 113). Dar va zice cineva: „Aceștia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?" La această întrebare îți răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând: „Pe eretici, ca pe niște hulitori și vrăjmași ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi și antihriști". Iar Domnul zice: Nu dați cele sfinte câinilor. Și Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Că mulți antihriști s-au făcut. Și deci pe aceștia nu se cuvine a-i iubi în aceeași măsură, nici a locui împreună cu dânșii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învățătura lor să ne împărătășim." (Sfântul Efrem Sirul, tomul III, Mânăstirea Neamț, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: „Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel?” Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu și se ridică împotriva Duhului Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci și a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoției, a Sfintelor Taine și răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii și sectanții sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urâ, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui și a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmași și a le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și voiesc a veni la adevăr. Că precum decât toate faptele bune mai mare este dragostea, tot așa decât toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălțat și a slăvit așa de mult învățătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmași. Cu adevărat această poruncă desăvârșește toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălța cu înțelegerea până la atâta desăvârșire, de a învăța și a legiui cu hotărâre iubirea de vrăjmași. Numai această poruncă dacă s-ar sârgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare liniște, pace și fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipsește dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările și toate tulburările se fac pe pământ.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea și cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înțelege că deloc nu este greu și cu neputință, ci este ușoară și mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: „Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară“ (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmașilor: „Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni se ierte și nouă păcatele noastre?" (Op. cit., p. 31).

Nimeni nu știe mai bine neputința firii omenești ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înțelegem că El nu ne rânduiește niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu știe prea luminat adâncul neputinței firii omenești, și cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne învăța taina iubirii de vrăjmași, El se coboară cu dragoste și cu milă până la slaba noastră pricepere și zice: „Precum voiți a vă face vouă oamenii, și voi faceți asemenea lor“ (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate și înțelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: „Nu-ți spun ție lucruri mari și grele; ci te îndemn și te învăț aproape de priceperea ta. Fă și tu altuia cele ce dorești să-ți facă altul ție. Dacă dorești să fii vorbit de rău, vorbește și tu de rău pe altul. Dacă dorești să fii ocărât de altul, ocărăște-l și tu pe el. Dacă dorești să fii necinstit și păgubit de altul, fă și tu la fel aproapelui tău; iar dacă dorești să fii cinstit de altul, să fii vorbit și ajutat la nevoie, apoi silește-te să faci și tu asemenea aproapelui tău".

Sfântul Apostol Pavel zice: „Lepădați toate lucrurile întunericului“ (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea și inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea și inima.

Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: „Cela ce urăște pe fratele său, întru întuneric umblă și nu știe încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui“ (I Ioan 2, 11). Și dacă „Dumnezeu este dragoste și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el“ (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaște că suntem în Dumnezeu și că dragostea Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru și de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simți că se naște în inima noastră întristare și amărăciune pentru binele și sporul aproapelui, din aceasta să cunoaștem sigur că nu suntem în Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înțelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învățătură, ne vom ușura împlinirea învățăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mântuitorul ne poruncește să iubim pe vrăjmași. Căci căutând noi folosul și binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea și fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Și așa, dragostea de Dumnezeu și de aproapele va rămâne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfântă și preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmași. Iar dacă nouă ni se pare grea și cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cât de puțin dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deșarte și al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, și toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăși, în Evanghelia de astăzi: „De iubiți pe cei ce vă iubesc, ce mulțumită veți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și, de faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și, dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce plată aveți? Doar și păcătoșii dau împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi. Voi iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați împrumut, nimic nădăjduind în schimb și plata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaânalt, căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi.“ (Luca 6, 32-35).

Cât de mare adevăr și câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine cuiva și aștept ca și el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aștept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu privește răsplătirea mea în veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câștiga în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu privește spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătățile cele veșnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvântul Domnului, „plata voastră multă este în ceruri“ (Matei 5, 12). Încă un lucru mult mai mare și preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalmi 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de priceperea și înțelegerea noastră pentru bogăția slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum și cel viitor. Adică să fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care este bun spre cei nemulțumitori și răi, răsare soarele Său și peste cei buni și peste cei răi, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți.

Până aici am vorbit de câtă slavă și cinste se vor învrednici cei ce vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu și de aproapele și se vor sili să îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmașii lor. Acum să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche și cea Nouă oameni care s-au ridicat cu fapta la această desăvârșită dragoste a iubirii de vrăjmași?

La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi și vom arăta că mulți au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmași, atât în Legea Veche cât și în cea Nouă.

Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul și împăratul David, care, încă cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta aceasta sfântă și dumnezeiască poruncă.

Cine a citit în Sfânta Scriptură, știe câtă ură avea regele Saul asupra lui David și câtă vreme l-a prigonit și căuta în tot chipul să-l piardă, cum însuși David zice către Ionatan, prietenul său: „Viu este Dumnezeu și viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas fără numai un pas între mine și moarte“ (I Regi 20, 3), prin aceasta arătând cât de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peșteră și David i-a tăiat numai poala hainei lui spre mărturie, dar de viața lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Și a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulița de la cap și vasul cu apă, și iarăși nu s-a atins de viața lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba și mai mult, când împăratul Saul a fost lovit de un duh rău de la Dumnezeu, David venea și-i cânta din harfă, gonind duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul și cu cuvântul această Evanghelie, a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai că învăța porunca iubirii de vrăjmași, ci El întâi a îndeplinit-o cu lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce L-au răstignit, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!“ (Luca 23, 34). La fel și Sfântul Apostol și arhidiacon Ștefan, ușa mucenicilor, a împlinit porunca iubirii de vrăjmași, căci plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând: „Doamne, primește duhul meu... și nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea, a adormit“ (Fapte 7, 59-60). La fel au făcut și ceilalți apostoli, care fiind ocărâți, mângâiau pe vrăjmașii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmași, au strălucit în lume milioane de martiri, de ierarhi, de mărturisitori și cuvioși părinți și toți care în veacul de acum au purtat în mintea și în inima lor, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.