Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii - Vindecarea fiicei lui Iair - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

După despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu, de la Care şi-a primit existenţa, pentru a primi răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, pentru a se descompune în elementele din care a fost alcătuit.

Dreptmăritori creştini,

 

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Iair, conducătorul sinagogii din Capernaum, a cărui fiică, în vârstă de 12 ani, se îmbolnăvise. Încrezător în darul supranatural al lui Iisus din Nazaret, Îl roagă să-l ajute. Domnul, receptiv la durerea tatălui, intervine în grabă, redând viaţa fiicei sale, care între timp murise.

De la căderea strămoşilor noştri în păcat „nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare” (Ps. 48, 7).

De aceea, noi trebuie să fim totdeauna pregătiţi pentru ziua morţii noastre, încât dincolo de hotarul ei să fim în veşnică şi fericită comuniune cu Hristos, Biruitorul morţii.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Cuvântul „moarte” a ieşit pentru prima dată din gura lui Dumnezeu, Care a poruncit lui Adam să nu mănânce din pomul oprit (Fac. 2, 7). Neascultând, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, spunându-i: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3, 19); de atunci „este rânduit oamenilor odată să moară” (Evr. 9, 27), iar moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii.

Despărţirea sufletului de trup se produce fie din cauza slăbirii şi morţii celulelor corpului în urma vreunei boli sau a bătrâneţilor, fie din cauza accidentelor. În felul acesta, sufletul, pierzând suportul pe care se rezema până atunci, este obligat să se desfacă de locaşul de lut în care s-a sălăşluit şi să pună capăt existenţei pământeşti a omului.

După despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu, de la Care şi-a primit existenţa, pentru a primi răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, pentru a se descompune în elementele din care a fost alcătuit.

Nostalgia şi teama profundă, care strânge respiraţia omului în faţa misterului morţii, sunt proba faptului că omul nu aparţine numai acestei vieţi trecătoare, ci şi eternităţii. Întrucât prin moarte sufletul nu poate fi desfiinţat, grija noastră trebuie să fie pentru mântuirea acestui suflet nemuritor, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28).

Dacă trupul se întoarce în ţărâna pământului şi nu mai are nimic din gingăşia pruncului, din frăgezimea tinereţii sau din vigoarea maturităţii, ce-i putem da lui Dumnezeu atunci când murim, ca mulţumire că ne-a dat viaţa? Răspunsul creştinesc este: veşnica tinereţe a sufletului, care nu piere niciodată.

De aceea, viaţa pământească trebuie să fie o permanentă pregătire pentru moarte. Pentru cel credincios, viaţa actuală este timpul semănatului, cale spre veşnicie, spre momentul suprem al secerişului.

Rezultă de aici că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii veşnice. Având în minte condiţia noastră muritoare, e bine să ne amintim, totodată, că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa.

Înţeleptul Solomon îndeamnă: „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale..., înainte ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (Eccl. 12, 1 şi 7).

Ferice de creştinii – vârstnici şi nevârstnici – care trec puntea vieţii, fără să privească în jos, fiindcă s-ar descumpăni, ci privesc la ţinta de pe malul celălalt, ştiind că astfel se mântuiesc, se desăvârşesc.

Desăvârşirea nu este condiţionată de numărul anilor înscrişi în răbojul hronicului pământesc, ci de vrerea noastră de a împlini cu sârg ordinea morală – poruncile – în anii ce ne-au fost daţi să-i trăim.

Dau ascultare poruncilor cei ce au la prezidiul vieţii forţa morală a credinţei, care îi povăţuieşte să îndrăgească viaţa în toată puritatea şi prospeţimea ei, dar să nu tăgăduiască moartea cu implicaţiile ei. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru porunci”, îndeamnă înţeleptul Sirah (28, 6).

De aici rezultă că fiecare creştin este dator să se pregătească pentru moarte şi aceasta o poate face în mai multe feluri.

Pentru moarte ne putem pregăti cunoscând adevărul că aici, pe pământ, fiecare poate reveni asupra gândurilor, părerilor, vorbelor şi faptelor sale, corectându-le; în orice moment, poate să meargă pe calea luminii, căci, după moarte, nimeni nu se mai poate îndrepta. Acolo fiecare recoltează ce a semănat aici, pe pământ.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Aici e timpul pocăinţei, dincolo al judecăţii”. Pe pământ fiind, toţi greşim, dar de câte ori am căzut trebuie să ne ridicăm prin pocăinţă. Apoi, să venim la Hristos şi să căutăm iertarea Sa în Taina Spovedaniei şi o vom primi, pentru că ne promite: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37).

Aşa s-a căit fecioara Paisia şi a plecat în pustie. Chiar în ziua aceea, pe la miezul nopţii, pe când dormea, a murit. Avva Ioan Colov, care o însoţise, a văzut un înger ducând sufletul Paisiei la cer.

Pentru moarte ne putem pregăti participând mereu la Sfânta Liturghie, unde avem ospăţul euharistic. În Sfânta Euharistie ne împărtăşim de moartea tainică a lui Hristos ca pregătire pentru moartea noastră reală, după care cei ce s-au unit cu Hristos aici vor avea parte de eternitate fericită.

Viaţa de har primită în Botez este sporită şi reînnoită prin Împărtăşanie, pâinea pelerinajului nostru până în clipa morţii, când ni se va da ca merinde pentru viaţa veşnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că Euharistia ne dă puterea să primim moartea reală şi viaţa de după înviere. Împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului, dobândim puterea să murim omului vechi şi să gustăm din viaţa învierii.

De aceea, Sfântul Ignatie al Antiohiei afirmă că Euharistia este, într-adevăr, „leac al nemuririi, antidot împotriva morţii şi hrană a vieţii veşnice”. Iar părintele Gala Galaction spune: „Noi, creştinii, cunoaştem mormântul şi trista lui smerenie, putreziciunea şi risipirea elementelor din care am fost alcătuiţi. Dar avem în noi sămânţa nemuririi. Prin Sfintele Taine, mai ales prin Sfânta Euharistie, am primit arvuna nemuririi”.

Pentru moarte ne putem pregăti trăind în fiecare zi pentru Hristos, convinşi că cine trăieşte cu şi pentru Dumnezeu, deşi moare, rămâne viu (cf. In. 11, 25). Să nu ne luăm după unii sau după alţii care toată viaţa lor şi-o sacrifică pe altarul idolesc al bogăţiei, al gloriei şi al plăcerii. Pot fi ei siguri de succes? Învinge unul, cad o sută!

Orice ţi-ar oferi lumea şi viaţa aceasta pământească, nu poţi fi deplin mulţumit căci, adesea, în fundul paharului victoriilor omeneşti se află simţământul deşertăciunii, mai ales atunci când eşti în faţa morţii.

Bine grăieşte Sfântul Ioan Iacob: „Prietenia cea cu lumea/Te lasă singur la mormânt,/Doar numai faptele credinţei/Tovarăşi mai departe sunt”.

În Urmarea lui Hristos găsim povaţa: „În toate faptele şi în toate gândurile, ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi”.

Iar din partea Mântuitorului ne vine asigurarea că cei ce săvârşesc în veacul de acum fapte bune, vor ieşi din morminte „spre învierea vieţii” (In. 5, 29).

Pentru moarte ne putem pregăti purtând crucea încercărilor şi renunţărilor, cum ne îndeamnă Fericitul Augustin: „Toată viaţa creştinului, de va voi să trăiască după Evanghelie, nu este altceva decât o cruce şi o mucenicie”.

Se înşeală aceia care cred că pot trăi pe pământ fără luptă şi că se pot mântui fără suferinţă şi cruce. Creştinul care nu acceptă crucea nu va învia întru fericire, cum ne atenţionează Sfântul Atanasie cel Mare: „Cine are odihnă în această lume, să nu nădăjduiască că o va afla pe cea veşnică”.

În concepţia Sfântului Apostol Pavel, viaţa celui credincios este o luptă ce duce la cunună (cf. II Tim. 4, 7-8). De aceea, la slujba înmormântării, Hristos Se adresează purtătorilor crucii, spunându-le: „Cei ce în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă, veniţi de primiţi darurile ce am gătit vouă şi cununile cereşti”.

 

Iubiţii mei,

 

Când omul intră în lume, prin naşterea sa, el are pumnii strânşi, ca şi cum ar vrea să spună: „Lumea este a mea. În curând, o voi apuca cu toată mâna mea”. Când omul părăseşte lumea, prin moartea sa, palmele lui sunt larg deschise, ca şi cum ar vrea să declare: „N-am luat nimic cu mine din lume”.

De aici se vede clar că lucrul cel mai important este să-L posedăm pe Hristos, Care poate să ne însoţească dincolo de moarte şi să rămână cu noi întreaga veşnicie (cf. In. 12, 26).

Dacă trăieşti numai pentru familie, într-o zi copiii au crescut şi au plecat, iar viaţa ta s-a terminat. Dacă trăieşti numai pentru împliniri în ocupaţia ta, într-o zi bătrâneţea va sosi şi alţii mai tineri vor tinde cu nerăbdare să-ţi ia locul, iar viaţa ta s-a terminat. Dacă trăieşti numai pentru slavă de la oameni, într-o zi influenţa ta va dispare şi vocea ta nu va fi luată în seamă, iar viaţa ta s-a terminat.

Trăind pentru Hristos, ai o moştenire care în veac nu va dispare. De aceea, El ne porunceşte: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică” (In. 6, 27).

Când murim, noi nu ducem cu noi nimic din avere, plăcere, slavă, nimic din posesiunile noastre materiale. Însă luăm cu noi acele lucruri care nu pier niciodată: credinţa şi faptele bune, suferinţele pentru Evanghelie, pocăinţa noastră şi sufletul spălat în sângele preţios al lui Hristos.

Pentru toate acestea, Domnul, „Cel întâi născut din morţi” (Apoc. 1, 5), ne promite răsplată cerească zicând: „Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!” (In. 11, 26). Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie