În fiecare an, pe 13 noiembrie, sărbătorim pe unul din cei mai cunoscuți sfinţi din sinaxarele Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi cunoaştem cu toții viața, dragostea, jertfa pentru cele sfinte, suferințele îndurate în slujba Adevărului. În materialul de față voi zăbovi asupra înțeleptelor și inspiratelor sale învățături despre preoție. Am ales subiectul în urma unei discuții purtate cu o clasă de seminariști, la o oră de curs cu tema „Vocația preoțească”. Ştiind cu toţii că Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a închinat întreaga existență trăirii creştine autentice, ajungând un model de preoţie, nu puteam ocoli exemplul său la lecţia respectivă. De aceea i-am întrebat: vă doriți cu adevărat să împliniți cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur? El spune că preoţia reprezintă„îngăduinţa de a administra cele cereşti prin puterea pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”. Citind în ochii multor elevi convingere, determinare, dorință fierbinte de slujire, m-am bucurat nespus. Am continuat cu vorbele înțelepte ale unui ierarh român despre misiunea preoțească: „preoţia năzuiește dincolo de veac; ea biruiește zările istoriei, fiind puterea zeloasă a cerului care convertește pământul să devină împărăţia lui Dumnezeu”. Din tezaurul neprețuit de învățături ale Sfântului Ioan Hrisostom, cuprinse în scrierea Tratat despre preoție, am selectat câteva aspecte pe care vi le propun cu toată evsevia.

Preoţia constituie dovada iubirii lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, folosindu-se de dialogul purtat de Mântuitorul cu Petru. „Mă iubeşti Petre?” apare mai degrabă ca un pretext decât ca o întrebare: pretextul de a-i încredinţa una dintre cele mai dificile sarcini, anume, de a se îngriji de turmă, „de mulţimea celor ce au nevoie” de sprijin, de îndreptare, de dragoste şi de îndrumare. Iubirea propusă de Mântuitorul nu este una egoistă, dimpotrivă, ea cere sacrificiu. Mântuitorul Însuşi dă dovada jertfei supreme, prin Întruparea şi Moartea pe cruce. După Înviere, iarăşi, nu urmăreşte vreo răzbunare, ci poartă tot grija „turmei”. Se îngrijeşte să-i rânduiască păstor bun, care să n-o părăsească la primejdie. Or, evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, preotul trebuie să fie un asemenea îndrumător jertfelnic, sacrificându-se pentru turma încredinţată.

Preoţia pastorală stă la baza tuturor tainelor, a lucrărilor sfinte săvârşite în Biserică: întreaga viaţă a Bisericii nu se poate concepe fără preoţie slujitoare. Prin lucrarea preotului, Hristos Îşi revarsă harurile peste credincioşi, iar ei îşi înalţă rugăciunile către Dumnezeu. În lucrarea lui se întâlnesc, deci, Hristos cu creştinii, harul divin cu năzuinţele oamenilor. Sfântul serbat la mijloc de Brumar, vorbind despre preoţie, raportează la ea termenul de putere: „Puterea de a lega a preoţilor leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ”. În comparaţie cu autoritatea stăpânitorilor lumeşti asupra trupurilor, cea conferită de Dumnezeu preotului „este cu atât mai mare, cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul”. Preoţii au luat „puterea deplină de a vindeca” necurăţia sufletească. În calitatea sa de conducător al semenilor către mântuire, păstorul are nevoie de multă pricepere şi putere „şi personală, şi de sus”. Nu este vorba aici de o forţă magică, impersonală, venită de aiurea, ce şi-ar face efectul prin simpla rostire exactă a unei formule; din contra, ea presupune efortul personal pus în slujba împlinirii voii lui Dumnezeu. Mai presus de toate, însă, puterea dumnezeiască a preoţiei lucrează conform cu scopul ei: sfinţirea omului.

Îndeplinirea măreţei slujiri cere oameni înţelepţi şi credincioşi; ei sunt rari, greu de găsit, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, citând întrebarea Mântuitorului: „Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care o va pune domnul său peste casa lui?” (Mt. 24, 45); din acest motiv, slujirea preoţească apare cu atât mai importantă. Răsplata se arată, la rându-i, pe măsură: „peste toate averile sale o va pune” (Mt. 24, 27), căci nici un prinos adus lui Dumnezeu nu valorează mai mult decât strădania ca păstoriţii din „turmă” să se mântuiască; aşadar, prin acţiunea sa, preotul, devine mai preţios decât toate comorile.

Slujirea preoţiei se dovedeşte superioară tuturor celorlalte: atât eforturile ascetice, cât şi activităţile caritabile, deşi incluse într-însa, îi sunt inferioare şi pot fi îndeplinite de orice credincios care-şi propune aşa ceva. Nu orice creştin, însă, are capacitatea de a sta în fruntea Bisericii. Preoţia înseamnă purtarea de grijă a atâtor suflete şi preotul va răspunde pentru fiecare dintre ele în faţa lui Dumnezeu; de aceea, se cere ca păstorul să strălucească prin calităţile sale morale şi spirituale; un criteriu al chemării lui la slujire constă în deosebirea de virtute dintre el şi credincioşi. Primejdia asumării dificilei misiuni constă în faptul că o eventuală pagubă adusă turmei lui Dumnezeu nu se resimte în buget, ci în propriul suflet .

Preoţia este un lucru înfricoşător. Se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Slujirea aceasta, rânduită de Însuşi Mângâietorul, impune preotului ca, deşi aflat încă în trup, să se păstreze atât de curat sufleteşte, de parcă „ar sta chiar în cer”.

Preoţia Vechiului Testament era înfricoşătoare, dar noua preoţie se arată cu mult mai covârşitoare şi mai înaltă, datorită prezenţei harului: „Legea veche cu toată slava ei era fără de slavă, faţă de legea nouă, din pricina slavei covârşitoare a acesteia” (2 Cor. 3, 10). De aceea atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă...?”.

Așadar, ce frumos, dar cât de greu este să fii preot!