Prin dispreț nu se poate reîncepe o lume... Lecția Floriilor

Nu. Gândul nu-mi aparține. L-am aflat în gândurile lui Aurel Dumitrașcu, poet stins în 1990, consemnate în Carnete Maro (vol. I, Cartea Românească, 2019, p. 260). M-a măcinat de câteva zile când am văzut disprețul la lege ori la efortul celuilalt, când am gustat din disprețul pururea nemulțumiților la adresa oamenilor implicați pe viață și pe moarte în lupta cu moartea.

Nu. Gândul nu-mi aparține. L-am aflat în gândurile lui Aurel Dumitrașcu, poet stins în 1990, consemnate în Carnete Maro (vol. I, Cartea Românească, 2019, p. 260). M-a măcinat de câteva zile când am văzut disprețul la lege ori la efortul celuilalt, când am gustat din disprețul pururea nemulțumiților la adresa oamenilor implicați pe viață și pe moarte în lupta cu moartea. M-am gândit atunci: Cum vor fi Floriile? Cum le vom trăi? S-au apropiat. Iar acum pogoară seara peste Vecernia care ne cântă Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Hristos. Sunt trei textele majore ale Praznicului: Ioan (11. 1-45) – legat de învierea lui Lazăr, Matei (21, 1-11; 15-17) – a Utreniei și Ioan (12. 1-18) – ce se citește la Liturghie.

Primul text ne amintește despre învierea lui Lazăr în Betania. Domnului pare că nu-i pasă de moartea prietenului său, Lazăr. Surorile acestuia, Maria și Marta, îi trimit mesaj: Doamne, iată, cel pe care-l iubești este bolnav. Iar Domnul nu reacționează alergând spre Betania ci descoperă o parte a agoniei aceluia greu digerabilă: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Pare un pic egoist, chiar forțat. Deși știm că îl iubește pe Lazăr ca pe un prieten și teroarea iudeilor ce căutau să-L ucidă cu pietre este frison ucenicilor Săi vedem că Domnul nu din teamă nu merge în Betania. Ci pentru a se împlini voia Tatălui. Pentru a developa lecția învierii pentru ca atunci când El Însuși învie să nu fie mai mare frica decât bucuria. Atât de mare era presiunea apropierii morții de Hristos, prin supărătoarea presiune a iudeilor implicați în dorința de a ucide pe Învățătorul în care nu intuiau pe Dumnezeu Întrupat, încât Toma – numit și Geamănul pentru că semăna cu Hristos – face una dintre cele mai frumoase declarații de camaraderie: Să mergem și noi și să murim cu El. În realitatea acesta remarcăm că Hristos luptă cu moartea Sa și cu moartea lui Lazăr adunate în același punct de reper: Betania. Disprețul lumii pentru curajosul Galileean nu era nou. Mereu au privit pe Acesta ca pe un intrus în funcționărismul lor religios. În Betania, Domnul pare Biruitor. Învierea lui Lazăr este prima treaptă a Floriilor. Acolo începe, în fond, Pătimirea Sa. La buza unui mormânt uman se deschide hăul unui mormânt niciodată gândit: mormântul lui Dumnezeu! Lazăr înviat e terapie pentru frica umană dinaintea morții. Hristos arată că se poate. Că există viață după moarte. Că moartea fizică – chiar cu trupul putrezit – poate fi biruită. Mireasma morții lui Lazăr e vindecată de suflarea de viață a Mântuitorului. Disprețul celorlalți se transformă în uimire. Cum ar spune Părintele Stăniloae: oamenii trec din mirare în admirare. Și din admirația aceasta, purtată din glas în glas, se nasc zorile Intrării în Ierusalim.

Din Betfaghe urcă spre Ierusalim un Împărat pe un mânz de asin. Nu. Nu era un asin ieftin – cum tot îndrugă unii mai obsedați de mijloacele de locomoție decât de adevăr.  Betfaghe era locul ultimului popas înainte de a intra în Ierusalim cu turmele aduse din tot bazinul Betleemului și Ierihonului către Templu. Nici un animal din turmă nu era un animal oarecare... Și nici o turmă nu intra decât pe acolo, prin Betfaghe, spre Poarta Oilor. Domnul primește în dar mânzul asinei și intră pe străzile înguste ca niște nervuri care duceau spre Templu, în latura sa dinspre Poarta de Aur. Reacția copiilor este credibilă. Aflaseră și ei, poate de cu seară, ce a făcut Omul acela. Îi spusese lui Lazăr atât: Lazăre, vino afară! Și acela ieșind – legat la mâini și la picioare cu fâșii de pânză, capul fiindu-i înfășurat în mahramă – a dovedit că Acela ce-l scosese din moarte nu e un oarecare. Să ne înțelegem. Hristos are marea calitate – dumnezeiască zic – că nu disprețuiește moartea ci o înfruntă. Finalul momentului acestuia este în malul mormântului din coasta Golgotei. Unde cu moartea Sa calcă pe moartea noastră. Căci nu moartea Lui o moare Hristos, ci moartea noastră.

Refrenul Floriilor – ne spun Evangheliile citate ca puncte de reper – este cântarea Osana! Un zvon de bucurie în care zumzăie copiii. Un soi de cavaleri ai Împăratului ce-și poartă în mâini spadele de finic, aprinse de focul credinței că tot ceea ce trăiesc e biruința unui Biruitor. Se simte bine Hristos între copii. Dar vede și pe părinți, intuind, fără nici o îndoială, că glasurile ce strigă acum Osana se vor uni cu buzele sărutului – glas parșiv al lui Iuda. Între curăția copiilor și parșivenia lui Iuda se joacă slava Intrării Domnului în Ierusalim. Între bucuria molipsitoare, dar nu convertitoare, a copiilor și disprețuirea Iubirii întrupate. Între Osana și Răstignește-L nu sunt doar câteva zile, ci sunt veșnicii de dispreț. Un soi de vertij de adulare – pe care Domnul îl acceptă parcă numai pentru bucuria copiilor – și un altul de absurd. Pe cel din urmă Domnul Îl trăiește de dragul mântuirii noastre. Noi. Uneori copii, alteori Iude. De aceea, lecția Floriilor – a praznicului acestuia al Intrării în Ierusalim – nu-i despre Hristos și atât. Este despre noi. Ierusalimitenii aveau dinainte învierea lui Lazăr. Ca exercițiu de putere a cuvântului lui Hristos. Noi avem Învierea Lui și tot ne jucăm zilele între Osana și Răstignește-L ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să ne venim în fire. Între Intrarea în Ierusalim de atunci și Floriile de acum stă o Înviere. Aceea a Mântuitorului. Cum de ne comportăm atât de piticit sufletește încât să uităm de ea? Cred că pentru aceasta este bine să ne amintim că prin dispreț nu se poate reîncepe o lume nouă.

Disprețuirea lui Hristos este una dintre cele mai mari scăderi ale umanității. Nu doar acum. Dar și acum. Pare că nu intervine Dumnezeu acum, la vreme de pandemie? Deschideți ochii – pe care, apropo, tot din mâna Lui îi avem – și redescoperiți-vă locul în tabloul Floriilor și al Pătimirilor Domnului. Îl țineți la dispreț și arogantă analiză de non-sens? Atunci cum de-L învinuiți pentru lumea în care trăiți? Îi țineți partea și căutați să-i stați aproape? Atunci cum de refuzați greutatea de har a Crucii? Ascultarea bucuroasă? Dinaintea lui Hristos nu există indiferență ori abținere. Asumi au ba. Trăiești au ba. Suntem acum într-o clipă a istoriei în care orice disprețuire se va întoarce împotriva noastră. Cât de minunat spunea aceasta Petru Creția: „Sărbătoarea nu există cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. O bucurie care ne face să ne simțim, pentru o clipă că se reînnoiește mereu, an de an, că e altă lumină în lume, că mult mai vii sunt culorile  și mai limpezi contururile ei, că până și aerul miroase altfel, că altfel răsună ecourile și că iubim mai mult ceea ce avem de iubit” (Luminile și umbrele sufletului, Humanitas, 2011, 2015, pg. 108).

Trăim acum Sărbătoarea fără ritualul ce ne umplea de sens? E greu? Ne este greu? Gândiți-vă la prima zi în care vom fi împreună, iar, toți, în Dumnezeiasca Liturghie. Intrând în Biserică precum în Ierusalim. Pe asinul smerit al răbdării grijii de acum. Mai săraci dar îmbogățiți de iubire. Mai fricoși dar și mai vindecați de ea. Având în mâinile noastre ramurile finicului durerii prin care am trecut. Să învățăm acum cântarea: Osana, Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Să nu mai disprețuim niciodată ce ne lipsește acum. Și să învățăm să refuzăm să aclamăm răstignirea Disprețuitului! Curaj. Intrăm în Ierusalim ca într-o Lecție de har. Sus inima! Și la mulți ani tuturor ce-și poartă numele atârnat de flori. Și fiți puternici. Acasă, în casă, fiecare e o ramură de finic în mâna lui Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie