O altă nevoinţă a părintelui Antim era privegherea de toată noaptea. Spun părinţii că bătrânul nu dormea niciodată pe pat. După ce-şi termina rugăciunea de seară, făcea sute de metanii, apoi aţipea un ceas-două, în genunchi, sub icoane. Când se deştepta, îşi continua rugăciunea de miezul nopţii, şi iar aţipea un ceas sub icoane.

Odată a rămas peste noapte în Târgu-Neamţ la un fiu duhovnicesc al său, pe care îl iubea foarte mult. Deci, după ce i-a mângâiat pe toţi cu alese cuvinte de la Sfinţii Părinţi, gazda i-a pregătit patul şi l-a lăsat singur în cameră. A doua zi dimineaţă, patul era cu totul neatins. Părintele Antim priveghease toată noaptea înaintea sfintelor icoane.

Spun iarăşi călugării că, noaptea, chilia părintelui Antim era permanent luminată şi la orice oră îl găseai la rugăciune. Uneori, când se îngreuia de somn, ieşea afară, înconjura chilia de câteva ori şi iar intra înăuntru.

În ultimii zece ani, bătrânul nu mai slujea Sfânta Liturghie, dar nu lipsea niciodată de la biserică. Odată, l-a întrebat unul din ucenici:

 ̶  Părinte Antim, dă-mi ultimul sfat înainte de a ne despărţi.

Iar bătrânul i-a răspuns:

 ̶   Să nu pierzi niciodată slujba Bisericii!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 649-650)