̶  Părinte, mă mustră cugetul că nu pot face canonul ca în tinereţe.

 ̶  Ei, nu mai ţine atâta la literă şi la formă! Caută mai întâi slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui, şi ai nădejde. Iată, acum nici eu nu mai pot face aproape nimic. De aceea, este bine ca orice călugăr să-şi facă pravilă şi canon mai mult la tinereţe, că la bătrâneţe, oricât ar vrea, nu mai poate face.

 ̶  Îmi zice gândul să mă întorc la metanie. Ce ziceţi să fac?

 ̶  Este şi asta o ispită din iubirea de sine. Fiecare vrea să se mântuiască pe el şi uită de aproapele. Este o adevărată înşelare să zici că în cutare mănăstire nu te mântuieşti, că oamenii sunt răi, că nu te simţi bine. Acolo unde stai, acolo este şi Dumnezeu cu tine. Căci acolo unde te rogi, unde faci ascultare şi împlineşti voia lui Dumnezeu, acolo este şi mântuire. Deci, este păcat să cugeţi astfel.

 ̶  Cum se mântuiesc călugării care nu au linişte şi nu se pot ruga în tulburare şi zgomot, fiind aproape de sate?

 ̶   Mai mare este zgomotul minţii decât zgomotul satului. De acela să te temi mai mult. Că mare război dă satana călugărului prin imaginaţie şi gânduri. Satana întotdeauna caută să-şi pună tronul în mintea şi inima omului. Iar noi trebuie să-l alungăm prin post şi rugăciune şi să aşezăm în noi tronul Etimasiei, al Mielului lui Dumnezeu şi al Sfântului Duh.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 642)