Pe călugărițele din mănăstire așa le învăța:

– Maicilor și surorilor, viața noastră trebuie să fie o continuă rugăciune. Sunt nemulțumit de sfințiile voastre că nu slujiți și nu cântați lui Dumnezeu cu mai multă râvnă. Că noi trebuie sa ardem pentru dragostea Lui. Nu suntem pentru rugăciuni lungi și cu mintea împrăștiată. Ci să facem rugăciuni scurte. Dar în acele momente ființa noastră, mintea, inima și voința să fie unite cu Dumnezeu prin dragoste.

Iarăși le zicea:

– Cine crede că vine la mănăstire ca să trăiască mai comod și fără griji, acela greșește, neștiind scripturile vieții călugărești, nici taina cea mare ce ancorează viața la cer. (Părintele Dometie Manolache de la Râmeț)

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, Neamț, 2005, p. 663)