Pentru smerenia şi nevoinţa lui, Protosinghelul Ioanichie a ajuns sihastru şi duhovnic renumit în partea locului. La el veneau pentru sfat şi spovedanie numeroşi pustnici din împrejurimi, călugări, stareţi, episcopi şi mireni. Deşi era foarte canonic şi autoritar, totuşi pentru fiecare găsea cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare. Cel mai obişnuit canon pentru el era postul îndelungat, rugăciunea, îndeosebi Psaltirea, şi ascultarea desăvârşită. 

Veneau la bătrânul şi bolnavi pentru Sfântul Maslu, iar dintre ei, unii se întorceau acasă sănătoşi.

Uneori venea la bătrânul câte un frate supărat de ispite, iar el îl învăţa, zicând:

– Nu ai binecuvântare să pleci nicăieri din mănăstire, când eşti tulburat. Că mintea tulburată nu poate niciodată să judece şi să ia o hotărâre după voia lui Dumnezeu.

Iar pe fiii săi duhovniceşti îi sfătuia adeseori, zicând: 

– Părinţilor, să nu uitaţi niciodată aceste trei lucruri: să aveţi frica lui Dumnezeu, să vă păziţi mintea curată şi să nu uitaţi pe „Doamne, Iisuse”!

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 553)