Protosinghelul Ioanichie Moroi, învingând toate obstacolele, a reorganizat viața monahală de la Sihăstria
Spuneau ucenicii lui că 35 de ani a suferit în schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, ameninţări de la oameni, boli şi alte nevoi. Însă, pentru credinţa şi răbdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a făcut dintr-un schit pustiu cea mai aleasă sihăstrie din ţara românească.
În anul 1909, învrednicindu-se de darul preoţiei, părintele Ioanichie a fost numit egumen la Schitul Sihăstria, care era în paragină. Spuneau ucenicii lui că 35 de ani a suferit în schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, ameninţări de la oameni, boli şi alte nevoi. Însă, pentru credinţa şi răbdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a făcut dintr-un schit pustiu cea mai aleasă sihăstrie din ţara românească.
Spuneau părinţii că din prima zi a introdus în biserică liturghia zilnică şi cele şapte laude, după rânduiala Mănăstirii Neamţ. Însă niciodată nu dădea binecuvântare de începerea slujbei până nu erau toţi fraţii adunaţi.
Spuneau iarăşi despre dânsul că întotdeauna săvârşea cele sfinte cu mult post, cu credinţă şi cu lacrimi. Mai ales în Postul Mare, nu primea hrană decât sâmbăta şi Duminica. În celelalte zile se întărea numai cu Preacuratele Taine.
Se mai spunea despre acest stareţ că timp de 20 de ani a slujit zilnic Sfânta Liturghie cu aceeaşi dragoste pentru Hristos, deoarece era singur preot şi duhovnic în schit.
Rânduiala Mănăstirii Sihăstria, sub stareţul Ioanichie Moroi, era aceasta:
– participarea întregii obşti la Utrenie şi Sfânta Liturghie; cel care nu venea la biserică din lenevie era pus a doua zi la post până seara;
– spovedania generală a călugărilor în fiecare vineri;
– împărtăşania pentru schimonahi şi bolnavi o dată pe săptămână, sâmbăta, iar pentru ceilalţi la trei săptămâni;
– viaţa era întru totul de obşte; nimeni nu avea voie să aibă ceva personal; îmbrăcămintea, chilia şi cele de nevoie se dădeau de mănăstire;
– masa se servea lunea, miercurea şi vinerea o dată pe zi, la orele 3 după-amiaza, iar în celelalte zile de două ori, după tipicul Sfântului Sava; nimănui nu-i era îngăduit să mănânce la chilie, afară de cei bolnavi;
– la ascultare mergeau cu toţii, împreună cu egumenul mănăstirii, şi fiecare era dator să lucreze în tăcere, pentru a putea rosti rugăciunea lui Iisus;
– la chilie călugării citeau mai ales Psaltirea, Patericul şi Vieţile Sfinţilor, iar cele şapte laude şi canonul nu le rămâneau niciodată nefăcute.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 549-550)
