Într-o iarnă, un frate a uitat beciul deschis şi au îngheţat cartofii. A doua zi, a întrebat stareţul la trapeză: 

– Cine a lăsat beciul deschis? Îl rog să-şi mărturisească greşeala aici, în public. 

Dar nimeni nu recunoştea. Atunci bătrânul a zis: 

– Dacă cel vinovat nu spune, o să-l certe Dumnezeu.

În clipa aceea, unul din fraţi a căzut la pământ, cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci, îndată a fost dus în biserică, i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a vindecat, căci Protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.

Odată, bătrânul a pătimit o oarecare ispită din lucrarea vrăjmaşului. Deci, mustrându-se pe sine, a doua zi a spus în biserică: 

– Părinţilor, de acum nu pot să vă mai fiu egumen şi părinte duhovnicesc, căci am greşit înaintea Domnului. Căutaţi alt povăţuitor în locul meu. 

Iar părinţii i-au zis cu lacrimi: 

– Părinte stareţ, nu ne lăsa sărmani, că n-are cine să ne povăţuiască pe calea mântuirii. Să rămână păcatul asupra noastră, numai să nu ne laşi singuri. 

– Rămân mai departe egumen, a spus bătrânul, numai dacă îmi făgăduiţi să împliniţi cuvântul meu. 

– Facem orice ne vei spune, părinte. 

Atunci s-a aşezat stareţul cu faţa în jos pe pragul bisericii şi a zis: 

– Nu are parte de Hristos cel care nu va călca peste mine!

Deci au trecut toţi, călcând pe trupul lui. Aşa a rămas stareţul mai departe la conducerea mănăstirii, iar părinţii şi fraţii s-au folosit mult de smerenia bătrânului.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 552-553)