Spuneau ucenicii lui că părintele Vichentie nu se atingea niciodată de Sfânta Masă, afară de mare nevoie; iar deasupra nu îngăduia să se pună nimic, afară de cele sfinte. Când săvârşea dumnezeiasca Liturghie, stătea departe de jertfelnic şi se ruga cu mâinile aşezate cruciş pe piept, iar când pomenea pomelnicele se aşeza în genunchi lângă Sfânta Masă şi se ruga pentru toţi cu lacrimi.

La spovedanie, părintele Vichentie era foarte blând şi iscusit, întotdeauna îi dădea îndrăzneală omului şi nădejde în mila lui Dumnezeu. 

– Ascultă, mata – spunea bătrânul – și mărturiseşte, aici, în faţa lui Hristos, tot ce ai pe suflet. Nu ascunde nimic, nici nu te ruşina de mine, că şi eu sunt om şi nu am voie să mă smintesc de păcatele tale. Aşa, dragul tatei, spune tot ce ai greşit şi te căieşte ca un om, iar Dumnezeu te va ierta prin mine, păcătosul, după mare mila Lui. Numai să părăseşti păcatul! 

La urmă dădea şi puţin canon – metanii, post şi milostenie.

Spunea ucenicul său că părintele Vichentie primea foarte greu la spovedanie preoţi de mir şi duhovnici. 

– Ascultă, mata, părinte, zicea bătrânul, du-te la părintele Ambrozie din Mănăstirea Neamţ. El este duhovnicul preoţilor. 

– De ce nu spovedeşti preoţi?, l-a întrebat ucenicul. 

– Ei, frate, cel mai greu este să mărturiseşti preoţi şi duhovnici! Ei au o mare răspundere înaintea lui Hristos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 564)