Spunea maica Laurenţia, ucenica lui: 

– Odată m-am dus la părintele Vichentie pentru mărturisire şi l-am găsit spălându-şi rufele. Era îmbrăcat cu dulamă, fără cămaşă pe el. 

– Iartă-mă, maică, că mă vezi aşa. Îmi spăl cămăşile şi nu am altele de schimb.

– Dă-mi binecuvântare, părinte, să le spăl eu. 

– Ei, maică, dar popa ce să facă?

Zicea iarăşi ucenica lui:

Părintele Vichentie locuia în casa preoţilor, alături de ucenicul său, Protosinghelul Eftimie. Şi venea la el multă lume pentru spovedanie şi sfat. Dar, pentru ca să nu mâhnească pe ucenicul său, că este trecut cu vederea, zicea credincioşilor: 

– Fraţilor, mergeţi o parte şi la părintele de alături. Este un duhovnic foarte bun şi iscusit.

Spunea maica Laurenţia despre acest mare duhovnic că el, cu mult meşteşug, reuşea să tragă la spovedanie pe maicile care se temeau de canon aspru. Cum vedea vreuna descurajată, chema la sine o soră şi-i zicea: 

– Ia, mata, untdelemnul şi făina aceasta şi le du la maica cutare, din partea mea, că este lipsită. 

– Pentru ce faci aceasta, părinte Vichentie - întreba maica Laurenţia – doar are cu ce trăi? 

– Ca să-i ridic moralul şi să-i dau îndrăzneală duhovnicească. 

După o zi sau două, când o întâlnea în biserică, o chema la sine şi-i zicea:

– Maică, sfinţia ta eşti o călugăriţă bună. Ai venit la mănăstire de atâţia ani, ai crescut ucenice, ai făcut ascultare, la biserică vii regulat, la strană cânţi frumos. Nu trebuie să te descurajezi. Aceasta este lucrarea vrăjmaşului. Ai nădejde în mila lui Dumnezeu şi vină pe la popa. O să-ţi citesc o rugăciune, o să te spovedesc şi vei vedea pe urmă ce mulţumită te vei simţi. 

Aşa câştiga părintele Vichentie sufletele tuturor.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 569 - 570)