Prima duminică a Postului Mare este numită a Ortodoxiei. La Sfânta Liturghie se citește un fragment din cea de-a patra Evanghelie (Ioan 1, 43-51). Filip îl aduce pe Natanael la Iisus, prezentat şi ca „fiul lui Iosif din Nazaret” (v. 45). Deşi Natanael are o primă reacţie de neîncredere – „din Nazaret poate fi ceva bun?” (v. 46) – el acceptă invitaţia şi dă curs îndemnului „vino şi vezi” (v. 46). Faptul că Iisus îi spune pe nume înainte de a se prezenta şi îi arată că îl cunoaşte de când „era sub smochin” (cf. v. 48) poate fi tâlcuit prin aceea că omul este chemat să iasă din izolarea adusă de păcat la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Primii oameni şi-au acoperit cu frunze de smochin goliciunea şi s-au ascuns. Şi noi, când păcătuim, ne vedem goliciunea – că „ţărână suntem” – şi avem tendinţa de a ne ascunde. Dumnezeu este Cel care ne vede şi ne cunoaşte chiar şi în această cădere a noastră, chemându-ne la El prin câte un Filip. Venind la spovedanie, renunţăm la frunzele de smochin ale traiului în păcat şi, deşi adesea cu îndoială (cu inima strânsă), ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu aşa cum suntem. Dacă avem această onestitate şi nu suntem vicleni, vom avea încredinţarea că Dumnezeu Însuşi ne primeşte şi ne vorbeşte prin duhovnicul din faţa noastră. După spovedanie, „mai mari vom vedea” (v. 50), adică ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine în cadrul Liturghiei în care putem vedea „cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (v. 51). Euharistia ne învaţă a nu ne mulţumi doar cu a ne curăţi de păcate şi a dobândi virtuţile, ci la a ne înălţa tot mai mult pe Scara Cerului (pe care „suie şi coboară îngerii” – cf. Facerea 28, 12), acolo unde este patria după care tânjeşte inima noastră.

***

Ortodoxia nu este o avere pe care o poţi cheltui, ci un tezaur la care eşti chemat să contribui. A fi ortodox nu înseamnă a te împăuna cu moştenirea primită, precum odrasla unui miliardar care să grăbeşte să huzurească pe banii părinţilor. Eşti ortodox nu pentru că te-ai născut aşa, pentru că ai această dumnezeiască moştenire – credinţa cea dreaptă –, ci doar dacă tu însuţi îţi aduci contribuţia lucrând, nu îngropând talantul primit. Copilul face cinste părinţilor când lucrează el însuşi în sensul în care a fost educat de aceştia. Nici un copil nu are vreun merit personal pentru faptul de a se fi născut din părinţi de toată isprava.

***

Am remarcat adesea cât de violenţi sunt la adresa Ortodoxiei unii dintre cei care o părăsesc, câte atacuri declanşează asupra Bisericii. Acesta este semnul cel mai clar că nu şi-au găsit pacea. Modul în care luptă împotriva credinţei pe care au lepădat-o denotă multă nelinişte. Ceva asemănător, psihologic vorbind, se întâmplă cu ateii care nu mai contenesc cu lupta împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorilor Săi. Cum poţi lupta împotriva Cuiva care, după părerea ta, nu există? De ce te-ar deranja un Dumnezeu Căruia Îi negi existenţa? Cel mult, ar trebui să-L tratezi cu indiferenţă şi pe El, şi pe cei care-L urmează. Dar e firesc să existe această frământare, această tulburare la cei care nu-L acceptă pe Dumnezeu. Pentru că în inima lor nu este pace, iar ei ştiu cumva – chiar dacă nu conştientizează propriu-zis – că nu au ajuns acasă, că sunt fii risipitori, rătăcind pe drumurile înşelătoare ale acestei lumi. De aceea, pe toţi aceștia nu-i poţi privi decât cu dorul celui care speră în reîntregirea familiei. Care aşteaptă ca fratele său să-şi vină în fire. Dacă e onest în căutările sale, acest lucru se va produce. Căci, aşa cum spune Părintele Rafail, fiul filosofului Constantin Noica, „Ortodoxia este firea omului”.

***

Ortodoxia întâlneşte de-a lungul veacurilor atâtea provocări, încât nici o generaţie nu se poate considera „liniştită”, hrănindu-se dintr-o moştenire la care să nu aibă nimic de adăugat. Primim în Ortodoxie o zestre spirituală şi materială pe care avem şi dreptul, şi datoria de a o spori. Moştenirea nu e o povară, ci un dat, un cadru care îţi oferă toate condiţiile pentru a creşte duhovniceşte, pentru a te apropia de Dumnezeu. A avea pretenţia să o iei de la zero cu fiecare generaţie e ca şi cum fiecare familie nou întemeiată ar pleca în mijlocul naturii pentru a redescoperi, prin efort propriu, civilizaţia. Ar fi o atitudine păgubitoare şi, cu adevărat, retrogradă.

***

În Ortodoxie, omul învaţă cum să ajungă la îndumnezeire, adică să se unească în chip desăvârşit cu Dumnezeu, cultivând această relaţie de iubire. Acest lucru este posibil pentru că între om şi Dumnezeu nu mai este o prăpastie, căci în Iisus Hristos s-au unit dumnezeirea cu firea umană. Drept mărturie că acest lucru este posibil sunt sfinţii, cei care s-au lepădat de lume pentru a dobândi dragostea lui Hristos. Această dragoste înflăcărată a lui Dumnezeu ne va şi judeca pe toţi la sfârşitul lumii, va fi ca un şuvoi de foc ce va cuprinde toată creaţia. Aşadar, omul este liber să aleagă fie iubirea desăvârşită, dumnezeiască, fie neiubirea, numită şi „moartea cea de-a doua” (cf. Apocalipsa 21, 8). Acolo unde nu este iubire, acolo este moarte.