Domnul Floriilor şi Domnul Golgotei. O lecţie despre putere şi iubire

 

Adevărata piatră de poticneală este Crucea. Cum să crezi într-un Dumnezeu pe Care-L vezi neputincios, batjocorit, făcut de ruşine, bătut şi răstignit ca ultimul dintre tâlhari? Conştient de greutatea care apasă asupra slăbănogitei firi omeneşti, Mântuitorul Îşi avertizează ucenicii, după Cina cea de Taină: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta” (Matei 26, 31). Puterea impresionează întotdeauna, ea poate fascina şi seduce. Dar puternic, cu adevărat, e cel ce iubeşte. 

Atipic acest episod al intrării Domnului în Ierusalim, relatat de toţi cei patru evanghelişti (Matei 21, 1-16; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 29-48; Ioan 12, 12-18). Smerenia, discreţia, blândeţea Mântuitorului par a fi puse în umbră de această primire triumfală, de osanalele mulţimilor entuziaste. „Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?” (Matei 21, 10). Învierea lui Lazăr, după patru zile în care trupul său a stat în mormânt, a fost ca o încununare a multelor minuni făcute până atunci şi care Îi dezvăluiau puterea dumnezeiască. „De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta” (Ioan 12, 18). Ca un Stăpân care se întoarce la casa Sa şi pune din nou lucrurile în rânduială „a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei” (Matei 21, 12). Restabileşte demnitatea acestui loc drept „casă de rugăciune”, iar nu „peşteră de tâlhari” (Matei 21, 13). Şi ca o confirmare a autorităţii Sale, nu doar că Îi învaţă „ca unul care are putere” (Matei 7, 29), dar şi continuă să tămăduiască pe cei bolnavi. Căci „au venit la El în templu orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi” (Matei 21, 14).

Nu găsim un alt loc în Evanghelii în care Domnul să-Şi manifeste puterea dumnezeiască de o manieră atât de impresionantă, zdrobitoare chiar. Nemaiputându-L răbda, „pe când Se plimba Iisus prin templu, au venit la El arhiereii, cărturarii şi bătrânii şi I-au zis: Cu ce putere faci acestea? Sau cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta, ca să le faci?” (Marcu 11, 27-28). Dar Domnul nu le oferă un răspuns, întrucât nici ei nu au putut să-I răspundă de unde a fost botezul lui Ioan: „din cer sau de la oameni?” (Marcu 11, 30).

Avem aici un Iisus care ar fi pe placul multora dintre cei ce, altminteri, deloc sau cu mult greu primesc învăţăturile creştine. Dar un Iisus Care face minuni după minuni, Care acceptă osanalele mulţimii, Care-Şi manifestă puterea impunându-Se în faţa celor potrivnici – iată un Dumnezeu Care, s-ar putea spune, merită adorat şi urmat. Mai ales că mai toată lumea e de partea Lui, iar cei ce-L duşmănesc sunt neputincioşi în faţa Sa: „Şi era în fiecare zi în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă. Şi nu găseau ce să-I facă, căci tot poporul se ţinea după El, ascultându-L” (Luca 19, 48). Cum să nu-ţi fie uşor să-L crezi pe acest Dumnezeu, să-L asculţi, să-L iubeşti? Nu ar fi putut Domnul să se rezume la atât, să evite să mai bea „paharul” smintitor al Crucii (cf. Marcu 14, 36; Ioan 18, 11)? Gândind aşa, ne gândim de fapt la cum credem noi că ne-ar fi şi nouă mai comod. La cea dintâi vestire a Patimilor şi a morţii Sale, Petru Îl ia de o parte şi Îl dojeneşte: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Dar oare de Iisus îi era lui Petru milă sau mai mult de el însuşi? Nu cumva el ştia că dacă Domnul va primi moartea pe Cruce şi el, ca ucenic al Său, va trebui să bea acelaşi „pahar”? Ceea ce nu a putut înţelege atunci, a acceptat ulterior acest cel mai impetuos dintre ucenici. După cum ştim, Sfântul Apostol Petru a cerut călăilor săi să fie răstignit cu capul în jos, considerându-se nevrednic să pătimească exact precum Stăpânul său.

Aşadar, am prefera un Dumnezeu mereu în putere şi în slavă pentru că, la rându-ne, vrem să evităm orice suferinţă şi ne dorim „să ne fie bine”. Cu El pe Tabor sau intrând triumfal în Ierusalim, da!, dar să nu auzim de Golgota. La începuturile lucrării Sale, după ce îi încredinţează pe trimişii lui Ioan Botezătorul că el este Mesia „ce va să vină” (Luca 7, 19), vindecând „pe mulţi de boli şi de răni şi de duhuri rele” (Luca 7, 21), Hristos adaugă ex abrupto: „Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Matei 11, 6). Adevărata piatră de poticneală este Crucea. Cum să crezi într-un Dumnezeu pe Care-L vezi neputincios, batjocorit, făcut de ruşine, bătut şi răstignit ca ultimul dintre tâlhari? Conştient de greutatea care apasă asupra slăbănogitei firi omeneşti, Mântuitorul Îşi avertizează ucenicii, după Cina cea de Taină: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta” (Matei 26, 31).

Puterea impresionează întotdeauna, ea poate fascina şi seduce. Dar puternic, cu adevărat, e cel ce iubeşte. Iar iubirea desăvârşită, iubirea care merge până la capăt nu poate decât să smintească. Dumnezeu Îşi manifestă puterea doar atât cât să nu ne afecteze libertatea şi cât să putem înţelege că dragostea Lui pentru noi – faptul că Se lasă răstignit – nu vine din vreo slăbiciune sau din constrângere. Singura slăbiciune a Dumnezeului Celui Atotputernic este că nu poate să-l oblige pe om să iubească. E un adevăr înţeles până şi în industria cinematografică de la Hollywood. În filmul „Bruce Almighty” (2003), personajul principal, Bruce Nolan Îl întreabă pe Dumnezeu: „Cum poţi face pe cineva să te iubească, fără a-i afecta liberul arbitru?”. Iar Dumnezeu răspunde: „Bine ai venit în lumea Mea, fiule! Când vei afla un răspuns la aceasta, să Mă anunţi şi pe Mine”. Nu putem determina pe cineva să ne iubească, nici Dumnezeu Însuşi nu poate aceasta. Însă Dumnezeu ne oferă un dar infinit mai preţios: să iubim noi pe celălalt, cu iubire răstignită. Cum poate fi asta, atâta vreme cât noi nu putem nici măcar accepta în faţa celuilalt când greşim? Când nici măcar nu recunoaştem că nu avem dragoste? Iată întrebări ce-şi pot primi răspunsul numai dacă sunt convertite în rugăciune.

De la același autor

Ultimele din categorie