Nimeni n-a fost vreodată atât de aproape de mine ca Iisus în nopţile acelor Învieri ratate

Pe la ora 23.00 ne întâlneam. Fiecare avea cel puţin o sticlă de votcă sub haină, conspirativ. Eu îmi aduceam chitara şi cântam folk până cu 10 minute înainte de Înviere, trăgând cu sete din sticla de tărie şi sărutându-mi prietena până la leşin. Apoi ne lipeam de mulţimea din jurul unei biserici, urlam „Hristos a înviat!” şi când cei mai flămânzi dintre creştini dădeau asaltul spre mesele de acasă, ne întorceam şi noi într-un squar din cartier ca să cântăm şi să bem şi să ne sărutăm fetele până la ziuă...

Pentru un adolescent fără educaţie religioasă ca mine, provenind dintr-o familie „dezorganizată”, Învierea era un prilej de petrecere mai îndelungată cu prietenii, o noapte în care era normal până şi pentru mult-temătoarea mea mamă să lipsesc de acasă.

Religia adolescenţei mele a fost prietenia. În lumea gri şi rece a comunismului, prietenia era singurul „bloc” în care se dădea căldură, nu se lua niciodată lumina şi puteai să faci un duş fierbinte la orice oră. Era refugiul sufletelor noastre. Ne îmbătam crunt încercând să ne dizolvăm trupurile pătimaşe în alcool, ca inimile însetate încă de copilărie să se poată îmbrăţişa mai duios, mai lin; asta după ce, înainte de a ne risipi pe la casele noastre, ne pupam şi ne băteam pe umeri ruseşte, plângând în hohote. Eram o mână de copii amărâţi, pe jumătate izgoniţi din paradisul copilăriei şi, cu cealaltă jumătate plină de reacţii adverse la o „viaţă” prefabricată, reacţii pe care le anesteziam, deja ca nişte „oameni mari”, cu votcă şi fete… Şi noaptea de Înviere o petreceam tot în squarul acela infect, cu iz de urină, vomă şi grund, dar plin de cântecele, lacrimile şi suspinele setei noastre de viaţă…

Am citit deunăzi un articol despre lipsa autenticei credinţe creştine la români, defect ilustrat de autor prin mărturiile unor tineri care spuneau că Învierea e doar un prilej de a reîntâlni prieteni şi colegi pe care nu i-au mai văzut de multă vreme. Mai întâi, tare m-am bucurat că pentru ei Învierea e aşa, ca un dor nelămurit, şi că n-au răspuns chestionării cu fraze şablon, impersonale; şi adânc, adânc m-am întristat ştiind cât de limitată e acestă întâlnire, regăsire, fără Hristos.

În fiecare an, în preajma Paştelui, astfel de articole apar punctual în mass media, născând reacţii violente şi polemici care nu fac decât să transforme creştinismul într-o ideologie ca oricare alta, precum comunismul, de pildă. Apoi, la cealaltă extremă, răsună de la amvoane acel tip de discurs triumfalist care transformă dogmele în lozinci. Prins între aceste abordări am stat mulţi ani departe de Înviere. Şi tot din pricina lor am simţit totdeauna mai vie şi mai autentică deznădejdea mea, decât credinţa propovăduită în biserici. Iar ca mine au simţit şi simt, din nefericire, majoritatea tinerilor.

Învierea e ca o rachetă căreia nişte copilaşi cu „aptitudini tehnice” i-au scos motorul: dintr-un mijloc de a ajunge în Cer, a devenit o jucărie pe care orice teolog o plimbă cu mâna imitând sunetul „motorului” printr-un colaj de citate patristice. Dar motorul Învierii este iubirea: dacă nu iubeşti, nu înviezi. A Învia e tot una cu a te îndrăgosti. A te îndrăgosti cu o dragoste nesfârşită; pe care, din pricina limitelor noastre lăuntrice o resimţim mai întâi ca o răstignire; apoi, când aceste limite interioare ale egoismului au fost sparte, ca o viaţă fără sfârşit.

Adevăratul teolog e un om beat de dragoste, din gura căruia iei cuvântul lui Hristos ca o sărutare de fată frumoasă, o sărutare mai ameţitoare ca o sticlă de votcă. Sărutare ce transformă pofta de viaţă a tinereţii, într-o o straşnică poftă de viaţă veşnică.

În squarul adolescenţei mele Iisus era cu noi, plângând şi îmbrăţişându-ne lăuntric. Plângându-ne tinereţea risipită, deznădăjduită, prizonieratul metafizic între zidurile mirosind a urină şi tristeţe ale acestei lumi. Noi nu stăteam în biserică, la slujbă, dar El stătea cu noi, cei prostuţi, obraznici şi singuri. Doar pentru că ne iubea.

Nimeni n-a fost vreodată atât de aproape de mine ca Iisus în nopţile acelor Învieri ratate: în lăuntrul meu, aşteptându-mă cu o tăcere caldă ca o cină. Când, ani mai târziu, cuvântul Evangheliei mi L-a descoperit, am lăsat sticla de votcă, fetele şi chitara şi m-am dus la Biserică. Şi-am început să cânt HRISTOS A ÎNVIAT! cu toată setea de viaţă din mine.

Cântând, lumina care îmi umplea ochii privindu-L pe Iisus îmi picura pe buze; apoi mi se scurgea prin gâtlej, ca mierea, adunându-se în inimă.

Plecam în zori, cu sufletul plin de lumină dulce, ca şi cum aş fi fost botezat în nectar, mai beat de fericire decât am fost vreodată de vodcă şi de fete. Mă duceam să dau şi celorlalţi, sărutându-i, îmbrăţişându-i, vorbindu-le, din învierea mea.

Aşa, fericit, nespus de fericit că am găsit în Biserică, acum fără hotar, acelaşi adevăr pe care mi-l striga în mod nelămurit, în inimă, în nervi, în vene, în chitară şi în sărutări, tinereţea mea: că darul lui Iisus Hristos este tot o prietenie, dar desăvârșită, cu Dumnezeu și cu toți oamenii.

O, da, prieteni! Învierea e Lumina care sparge noaptea lăuntrică dintre noi, e puterea de a fi infinit de aproape de Dumnezeu şi de ceilalți.

De la același autor

Ultimele din categorie