Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Şi mulţimile Îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? (Luca 3, 9)

Orice om e un „lepros” care stă departe de Împărăţia Cerurilor, de poporul de acolo şi de Calea ei, aşa cum leproşii din vremea acţiunii Evangheliei din acestă duminică stăteau departe de sat, de populaţia sănătoasă şi de drumurile publice. Şi numai Iisus ne poate vindeca şi integra în lumea cea firească, veşnică, nimeni altcineva. Căci numai Iisus iartă păcatele şi vindecă patimile, lepra sufletului, boala care te trimite pe veci „afară”…

Iisus ne cheamă şi azi, prin Duhul Sfânt, Duhul adevărului – al adevărului că ne sunt sufletele putrede de singurătate lăuntrică –, să ne spovedim, să ne curăţim sufletele în Taina Pocăinţei. Şi mulţi mergem, mai ales în posturi. Dar câţi o facem ca cei nouă şi câţi ca samarineanul?

Câţi mergem din chemarea lui Iisus şi câţi din obicei? Câţi venind la Spovedanie ajungem şi la Iisus? Câţi venind prin Pocăinţă la Iisus rămânem cu El? Câţi, spovedindu-ne, ne aflăm pe noi înşine şi viaţa noastră „optimă”, „ideală”, şi câţi pe Iisus şi viaţa Lui de jertfă? Şi câţi dintre noi mulţumesc cu adevărat dăruindu-se lui Iisus? Căci a mulţumi pentru viaţa veşnică înseamnă a mulţumi veşnic.

Pe unii ortodocşi îi supără faptul că folosesc Numele Iisus, nu pe cel de Hristos. Pe mine mă supără faptul că L-am transformat pe Hristos într-un fel de instituţie. Iar Persoana Iisus a rămas, în practică, în afara creştinismului, a Tainelor şi a cultului. Toate acestea au devenit un fel de proces tehnologic de mântuire, nu comuniune personală. Nu cunosc o dramă mai mare a Ortodoxiei contemporane, decât depersonalizarea trăirii ei. Discutăm lejer despre „Dumnezeu”, cu oarecare tremurături în glas despre „Hristos” şi facem alergie totală la „Iisus”. Oare să ne fi speriat atât de tare campaniile neoprotestante? Să fi devenit „Iisus” şi „relaţie personală” termeni „compromişi” din cauza abuzului sonor sectar, pentru că la ei sună cel mai adesea ca nişte tigăi de aramă, cu accent şi inflexiuni de agent de Bursă?

De cele mai multe ori, nu. E vorba doar despre teama de angajament. „Hristos” e un fel de „firmă” în care te poţi pierde printre miile de funcţionari. „Iisus” e o Persoană care impune o relaţie directă, intimă, neechivocă: faţă în faţă! „Hristos” defineşte „funcţia” Persoanei cu numele Iisus! Dacă eu sunt Nicolae Pictorul şi cineva mă strigă „Pictorule!”, înseamnă că îl interesează pictura, pe când dacă mă strigă „Nicolae!”, înseamnă că îl interesează persoana mea. Nu-i aici o diferenţă identică celei dintre interes şi dragoste?

După două mii de ani de creştinism, deşi suntem botezaţi, mirunşi şi împărtăşiţi, Duhul lui Hristos rămâne, ca şi pentru Nicodim, un Vânt care nu ştim de unde şi încotro bate, pentru că în loc să ne mişte către Împărăţie, ne „răcoreşte” evlavia şi ne flutură plăcut, romantic, părul... Fără cunoaşterea lui Iisus Cel istoric, al Evangheliilor, fără urmarea Lui prin credinţa în cuvântul Lui, vom merge în continuare la preoţi şi ne vom curăţi, bineînţeles, pentru că e o faptă după cuvântul lui Hristos, după care ne vom întoarce la viaţa noastră, nu la El. Iar viaţa noastră, viaţa trăită „în numele nostru”, inevitabil ne va umple iarăşi de „lepră”, căci tocmai viața noastră e sursa de infecţie.

Pe mulţi teologia conceptuală, de manual şi catehism, i-a amorțit la inimă şi nu se mai pot uni sufleteşte cu Persoana istorică a lui Iisus. Pentru aceştia Evanghelia e o epitimie, un „canon”, o pedeapsă. Mai degrabă bat o sută de metanii, decât să citească un capitol din Evanghelie. Pentru că fără dorinţa întâlnirii cu Iisus, fără setea şi foamea de a-L descoperi şi înţelege, fără a-I dori iubirea, Evanghelia nu are gust şi e greu de digerat…

Suntem foarte adesea mai pietişti decât pietiştii, pentru că toate sentimentele lor sunt totuşi orientate spre Persoana lui Iisus, pe când majoritatea trăirilor noastre harice, „ortodoxe”, sunt forme perverse de egoism duhovnicesc. Căci deşi plini de experienţe harice, suntem paralitici morali…

Ca răspuns la securea înfiptă la rădăcina vieţii noastre, am înfipt şi noi una la rădăcina credinţei. Ca să nu fim noi tăiaţi şi altoiţi, în inimă, cu Hristos, L-am tăiat pe El din credinţa noastră. Cine are ochi de citit, să înţeleagă.

Deci, cititorule dragă, astăzi noi şi încă vreo câteva zeci de leproşi am fost la Liturghie... Oare care dintre noi, întorcându-se acasă, se duce să cadă la picioarele lui Iisus?