Pustnicul Gherasim, de la Mănăstirea Neamţ (secolul XIX)

Acest cuvios părinte a trăit în obştea Mănăstirii Neamţ în a doua jumătate a secolului trecut. După ce s-a ostenit mulţi ani în ascultările cele mai de jos ale mănăstirii, a început a se preface că este nebun, pentru dragostea lui Hristos. Se îmbrăca rău, vorbea fără rânduială, umbla fără încălţăminte. Şi toate acestea le făcea pentru a-şi ascunde petrecerea sa cea de taină. Înainte de sfârşitul său, a zis unui părinte această proorocie: „În vremea de apoi Mănăstirea Neamţ se va pustii, Agapia se va scufunda şi Văratecul va arde”.

Văzând viaţa lui, stareţul mănăstirii i-a rânduit să locuiască într-o chilie părăsită din marginea pădurii, mai sus de Schitul Vovidenia. Acolo a petrecut monahul Gherasim singur, mai mult de 20 de ani, în lipsă, în smerenie şi în ascunsă nevoinţă duhovnicească. Ziua citea la Psaltire în chilie, iar noaptea se ducea în pădure şi acolo se ruga cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu. În zorii zilei se întorcea la chilie şi dormea puţin, apoi iar îşi continua nevoinţa sa. Mâncarea o primea de la obşte. Zilnic venea cu o cofă de lemn la trapeză, îşi lua hrana pe o zi şi se întorcea.

Într-o zi a observat egumenul că părintele Gherasim de la Vovidenia n-a venit să-şi ia de mâncare. La fel, nici în ziua următoare. Atunci s-au dus doi călugări la el şi, intrând pe fereastră înăuntru, căci uşa era încuiată, au găsit pe pustnicul Gherasim, care se prefăcea că este nebun, adormit în mijlocul chiliei. Apoi, căutând să-l ridice de jos, au observat că avea o hârtie în mâna sa. Pe hârtie erau scrise cu creionul aceste cuvinte:

„Iertaţi-mă, părinţilor şi fraţilor, pe mine păcătosul pentru toate smintelile pe care vi le-am făcut şi nu încetaţi a vă ruga pentru mine că n-am putut şi lui Hristos să plac, şi pe oameni să nu-i smintesc. Gherasim păcătosul”.

Auzind toate acestea, stareţul mănăstirii a zis: „Slavă Ţie, Doamne, că ne-ai descoperit taina vieţii părintelui Gherasim!”. Atunci au înţeles cu toţii că pustnicul Gherasim s-a prefăcut bolnav de minte, pentru a fi defăimat de oameni şi a slăvi mai mult pe Dumnezeu. Deci, fiind petrecut de tot soborul, a fost îngropat cu cinste în cimitirul mănăstirii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 408-409)