Dorind să deprindă mai bine lucrarea minţii şi să se folosească de părinţii athoniţi, în anul 1812 a plecat la Sfântul Munte cu ucenicul său, Damaschin. Acolo s-a nevoit şase ani la linişte, într-un loc pustiu, în priveghere, în rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, biruind ispitele vrăjmaşului.

După întoarcerea bătrânului din Athos, părinţii din Cernica „nu se împăcau să le fie stareţ Cuviosul Pimen, pentru că el voia să facă chinovie chiar ca la Sfântul Munte, şi părinţii de aici, fiind neobişnuiţi cu acea viaţă aspră, nu voiau să strice legile stareţului Gheorghe, începătorul acestei obşti”. De aceea, călugării au ales stareţ pe fericitul Calinic, ucenicul său, iar părintele Pimen a rămas duhovnicul obştii până la sfârşitul vieţii sale.

Acest îmbunătăţit bătrân era un călugăr de linişte şi de rugăciune. Ziua şi noaptea era nelipsit de la biserică şi de la ascultare, iar în timpul liber sculpta cruci şi le împărţea la fraţi. Permanent lucra cu mâinile, iar cu mintea zicea Rugăciunea lui Iisus.

Se spunea despre acest cuvios că era foarte înţelept şi iscusit la cuvânt, însuşi Sfântul Calinic, în vremuri de primejdie şi nedumerire, venea la el ca la părintele său duhovnicesc şi niciodată nu ieşea din cuvântul lui.

În anul 1829, într-o noapte de iulie, Sfântul Calinic a avut o înfricoşată vedenie. Atunci, îndată luându-şi rasa, a alergat la părintele Pimen în insula mică şi, intrând în chilie, i-a spus vedenia. Iar bătrânul i-a răspuns: 

‒ Nu este, fiule, nălucire diavolească, ci este adevărată vedenie dumnezeiască, pentru că şi mie mi s-a arătat de trei ori în această noapte aceeaşi vedenie. După ce mi-am făcut canonul, m-am aşezat pe acest scaun să mă odihnesc puţin, până va toca de Utrenie, şi m-a furat somnul. Odată am văzut că se deschide uşa chiliei şi a intrat părintele stareţ Gheorghe şi cu dânsul alţi doi. Unul era îmbrăcat arhiereşte şi altul ostăşeşte, pe care îi asemănăm cu Sfântul Nicolae şi Sfântul Gheorghe. A zis arhiereul către stareţ: „Cum se nevoieşte fiul Pimen în podvigul (cinul) călugăresc?”. Stareţul i-a răspuns: „Bine petrece până acum, cu rugăciunile preasfinţiei tale”. Şi întorcându-se Sfântul Nicolae către mine, mi-a zis: 

‒ Fiule Pimen, să te duci să spui fiului Calinic să zidească în ostrovul acesta o biserică în numele Sfântului Gheorghe, ca să nu fie călugării amestecaţi cu mirenii, că se va defăima chipul monahicesc. 

Iar Sfântul Gheorghe mi-a adăugat: 

‒ Şi tot ce-ţi va trebui noi vom trimite!

Iar stareţul Gheorghe mi-a zis: 

‒ Fiule Pimen, să fii îndemnător la acest lucru! Şi la urmă a zis: Vino la biserică! În clipa aceea m-am deşteptat. 

La biserică, în vremea canoanelor, am adormit puţin şi iar mi s-au arătat cei trei bărbaţi. După Utrenie am venit la chilie şi, şezând pe acest scaun, fiind foarte ostenit, am adormit puţin şi a venit iar stareţul cu acei doi şi m-au împins cu mâna, zicându-mi: 

‒ Scoală-te de spune fiului Calinic să nu mai zăbovească! 

Auzind toate acestea Sfântul Calinic şi fiind îndemnat de Cuviosul Pimen, îndată a început să zidească pe insula mică o frumoasă biserică în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, cum se vede până astăzi.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 343-345)