De ce e nevoie să avem legătură cu creația?

Omul nu se mântuiește fără natură, fără creație. El, când se îndumezeiește, se transfigurează odată cu toată creația. De aceea ne raportăm la toată creația, și la soare, și la lună, și la cer, și la pământ. „Materia nu este independentă de noi, pentru că și noi înșine suntem și materie. Noi, de fapt, îndumnezeim o materie – carnea și sângele din trupul nostru. Și îndumnezeind materia noastră, o îndumnezeim și pe cea din jurul nostru”, spune părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița.

Oare ce înseamnă arhitectură gândită liturgic și când anume un altar este perfect? Sau, mai bine spus, ce atentează la perfecțiunea lui? Potrivit părintelui Luca, starețul Mănăstirii Bistrița, răspunsul la prima întrebare este acesta: arhitectura gândită liturgic permite întâlnirea soarelui creat cu Soarele necreat, pe parcursul desfășurării Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Și aceasta pentru că omul nu se mântuiește fără natură, fără creație. El, când se îndumezeiește, se îndumnezeiește cu toată creația și el însuși îndumnezeiește materia din care este creat: carnea și sângele din trupul său. 

Pentru a doua întrebare, răspunsul îl găsim tocmai în vremea Sfântului Ștefan cel Mare, inegalabilul ctitor de lăcașuri sfinte. „Meșterii care ridicau atunci bisericile din porunca sa nu aveau busolă. Dar cum făceau? Când era ziua egală cu noaptea, la solstițiul de vară, acolo unde aveau de gând să zidească biserica, băteau în pământ o prăjină. Și atunci, umbra de amiază le dădea exact axul solar, răsăritul. Era suficient să bată un țăruș după acea umbră și așa așezau ei estul foarte corect. Fiindcă știau că doar așa se împlinesc toate semnificațiile liturgice”, afirmă părintele Luca.

Pe vremea când era stareț la Mănăstirea Popăuți din Botoșani, sfinția sa a descoperit câteva detalii din arhitectura bisericii ștefaniene, cărora nu li se acordă importanța cuvenită. Vom lămuri în continuare despre ce anume este vorba.

Dialogul dintre soarele creat și Soarele necreat

Bisericile medievale au masa proscomidiarului așezată spre est, la o înălțime de 90 – 100 centimetri. Deasupra ei, la 1,4 metri de la pardoseală, este așezat un mic gemuleț. Doar așa primele raze ale soarelui abia răsărit se vor opri pe sfântul disc aflat pe masa proscomidiarului. Acolo se încheie un dialog între soarele creat și Soarele necreat, aflat pe sfântul disc. Preotul face sfânta proscomidie. Când ajunge să iasă cu Sfintele Daruri și se întoarce să le așeze pe Sfânta Masă, soarele s-a ridicat deja și ajunge, ca și la proscomidiar, prin geamul din axul absidei, de data aceasta, tot pe sfântul disc. De aceea, fereastra din axul Sfântului Altar se proiectează mai sus decât celelate ferestre ale bisericii, aprox. la 2,8 metri de la pardoseală.

„Asta-i fericirea: o triarmonie între om, Dumnezeu și natură”

„Soarele de pe cer ne duce cu gândul la Soarele din cer, necreat. Dar poți să întrebi: De ce e nevoie să avem legătură cu creația, cu creatura? Omul a fost creat împreună cu natura, să se îndumnezeiască. Acesta a fost scopul. Dacă omul se îndumnezeiește, se îndumnezeiește și natura în jurul lui. Să ne gândim puțin la Sfântul Onufrie și la Sfântul Marcu din Etiopia. Acești oameni care au trăit în pustie au ajuns să recâștige starea paradisiacă și au intrat în comuniune, în armonie cu Dumnezeu și cu întreaga creație, cu animalele și cu ei înșiși. Deci, de fapt, asta-i fericirea: o triarmonie între om, Dumnezeu, natură și el însuși. Când omul a căzut, între el și natură s-a produs o ruptură. Toată natura suspină când omul păcătuiește, este potrivnică. După ce a căzut în păcat, omul a început să sacrifice animalele ca să le mănânce. În momentul în care a agresat animalele, și animalele l-au agresat pe om”, spune părintele Luca.

Așadar, omul nu se mântuiește fără natură, fără creație. El, când se îndumezeiește, se transfigurează odată cu toată creația. De aceea ne raportăm la toată creația, și la soare, și la lună, și la cer, și la pământ. „Materia nu este independentă de noi, pentru că și noi înșine suntem și materie. Noi, de fapt, îndumnezeim o materie – carnea și sângele din trupul nostru. Și îndumnezeind materia noastră, o îndumnezeim și pe cea din jurul nostru”, concluzionează părintele Luca. 

De la același autor

Ultimele din categorie