Urâtorul de bine, diavolul, care nu suferea petrecerea lui cea după Dumnezeu, văzând că toate atacurile sale împotriva Stareţului au rămas deşarte, a ridicat împotriva sa destui monahi din Sfântul Munte. Erau mulţi cei care veneau din diferite părţi. Însă nu încercau mai întâi să afle care este programul lui, şi fiindcă nu-i primea, se sminteau. Chiar şi părinţii din împrejurimi înfruntau la fel situaţia.

Stareţul spunea: „Oricine ar fi, să vină dimineaţă din nou, aşa cum rânduieşte programul nostru”. Uneori striga vreunui vizitator întârziat:

– Şi înger să fii, la această oră nu te primesc!

Doar arareori, în cazuri de nevoie, când el însuşi rânduia aceasta, deschidea poarta după-amiază sau seara. Dar aceasta se petrecea foarte rar, fiindcă timpul său era măsurat şi trebuia să-şi schimbe programul ca să vorbească noaptea o oră cu vizitatorul neaşteptat.

Odată, un ucenic al Stareţului, care se mira de stăruinţa lui în aplicarea programului, l-a întrebat:

– Gheronda, de vreme ce aveţi atâta dragoste şi arătaţi atâta îngăduinţă tuturor celor care vă vizitează, de ce stăruiţi în a nu-i primi în afara programului, lucru ce îi sminteşte?

– Experienţa m-a învăţat, a răspuns Stareţul, să fac astfel, căci altfel nu aş fi putut continua să merg pe această cale pe care Dumnezeu m-a povăţuit.

Adică dorinţa Stareţului Iosif pentru liniştire nu provenea din voia proprie, ci a înţeles că era chemare de sus pentru Rugăciunea minţii. Şi a explicat:

– Pretenţia oamenilor, adică aceea de a fi primiţi fără nicio oprelişte de către monahi, este calea comună, care predomină în Sfântul Munte. Oriunde vei merge, părinţii te vor găzdui. Dar noi avem datoria de a continua tradiţia niptică a Sfinţilor Părinţi. Sfântul Grigorie Palama, atunci când pustnicea aici în Athos, fugea şi se ascundea în gropi şi în peşteri, căutând cu orice chip să se însingureze, pentru a cultiva Rugăciunea minţii, respectându-şi cu acrivie programul său isihast.

Astfel, Stareţul se îngrijea să-i înştiinţeze pe vizitatori care este programul său, pentru a nu se sminti. Şi mărturisea că: „Eu, în toate faptele mele, astfel obişnuiesc să vorbesc şi să făptuiesc: toate să fie curate ca o oglindă. În cuvânt şi în faptă sau în slujire, caut să nu dau nimănui nimic de bănuit”. Era foarte atent ca să nu-i judece pe cei care se sminteau. Pentru aceasta spunea: „Lasă-i să spună ce vor împotriva mea. Aşa cum le sunt ochii, aşa şi văd. Nu sunt de vină oamenii, ci ochii lor care nu văd corect”.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 194-195)