În rugăciunea de pocăință pentru păcatele noastre, noi învățăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înșine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga ființă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu și Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferințele mele personale să cunosc ființial suferințele tuturor oamenilor. Dar poate fi și invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Așa se învață creștinul să împreună-pătimească cu toți cei ce sunt în suferințe și să se bucure cu toți cei ce petrec în bucurie.

Dacă păcatul, în esența sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părintești a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăință, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârșit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veșniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă și pe mine leprosul, învoiește-mă pe mine cel stricat de păcate... Părinte Sfinte, sfințește-mă pe mine: și mintea și inima și trupul meu... greșit-am înaintea Ta, și voi muri departe de Tine... primește-mă pe mine, după mulțimea îndurărilor Tale și a milostivirii Tale.”

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53)