Zis-a Domnul către ucenicii Săi: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte. Iar după ce Iisus a sfârşit cuvintele acestea, a plecat din Galileea şi a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan. Şi au mers după El mulţimi multe şi i-a vindecat pe ei acolo. (Matei 18,18-22, 19, 1-2) (Marți în săptămâna a noua după Rusalii)

Domnul Iisus Hristos a învățat pe cei care Îl ascultau despre cum se pot pregăti pentru venirea Împărăției cerurilor, pornind de la o înțelegere generoasă, în același timp rațională, dar și din inimă a poruncilor. A săvârșit nenumărate minuni pentru a arăta cât de mare este puterea credinței, însă a dat și învățături pe care iudeii nu le aveau după Legea veche. De pildă, a învățat că iertarea este baza pentru conviețuirea într-o comunitate. Iertarea este în esența ei o calitate umană care nu are limite, însă există situații în care aceasta se aplică cu înțelepciune. Poți ierta pe cineva care ți-a greșit ție personal și de șaptezeci de ori câte șapte, însă în ceea ce înseamnă viața comunitară, atunci când un mod de viață greșit poate afecta întreaga comunitate, atunci iertarea se împletește cu sfatul spre îndreptare, iar în caz că cel care greșește nu se îndreaptă, se trece la măsuri mai stricte. 

Tot o astfel de învățătură este și cea referitoare la puterea specială pe care Domnul o dă ucenicilor Săi, anume iertarea păcatelor membrilor comunității, pornind de la principiul „precum în cer așa și pe pământ”. Nimeni nu are puterea de a ierta păcatele decât Dumnezeu, potrivit rânduielilor iudaice. Tocmai de aceea, atunci când Hristos a spus despre un slăbănog, precum și despre o femeie de moravuri ușoare, că li se iartă păcatele, învățătorii de lege au protestat, uneori murmurând, alteori spunând cu glas tare: „cine ești tu, ca să poți ierta păcatele?”. Fiul lui Dumnezeu are această putere de la Tatăl și, chiar mai mult, o poate da urmașilor săi. E o cheie cu puterea deosebită de a deschide ușile Raiului tuturor celor deznădăjduiți. 

Creștinismul este religia celei de-a doua șanse, a pocăinței, fiindcă dă posibilitatea de schimbare oricând și oricui, dacă acesta își dorește cu adevărat. Nicăieri nu s-a mai propovăduit această ștergere a fărădelegilor care practic acordă șansă tuturor ca să ajungă să-L întâlnească pe Dumnezeu, chiar de ar fi comis cele mai grave răutăți. Totul cu condiția pocăinței, adică a promisiunii – și nu numai atât, ci și a începutului bun – pentru o viață în legătură cu cele de sus. Dar puterea de a lega și dezlega, manifestată astăzi cel mai concret prin Taina Spovedaniei, nu se rezumă doar la atât. Și credincioșii obișnuiți primesc harisma de a putea dezlega în ceea ce privește propria viață, de a putea uita răul și a nu răsplăti ca în Legea Talionului, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, ci de a răspunde după Legea iubirii: ceea ce dorești să-ți facă cineva, aceea poți face tu mai întâi. Iartă pentru a nu te încărca de povara reproșului, a ochiului mânios, a ținerii de minte a răului – aceasta e regula creștină de viață.

Altă învățătură duhovnicească dată de Domnul Iisus ucenicilor, potrivit acestei pericope, e aceea că rugăciunea în comun, a doi sau trei, este ascultată de Dumnezeu. Nu degeaba primim o asemenea lege. Rugăciunea comună e prototipul comuniunii din Biserică. Mai greu se îndeplinește rugăciunea particulară în care ești ispitit să ceri deseori lucruri doar pentru tine însuți și să te afli în jugul egoismului și mult mai ușor rugăciunea publică, a binelui comun, care păzește de închiderea în sine. Nu ne mântuim singuri, ci în legătură cu ceilalți. Acesta este răspunsul la întrebarea auzită adesea de preoți din partea creștinilor „nepracticanți”: „De ce nu e suficient să ne rugăm numai în camera noastră de acasă, ci și la biserică?”. Această întrebare continuă cu alta: „De ce trebuie să merg la biserică? Dumnezeu e pretutindeni, mă aude de oriunde mă rog, nu am nevoie de biserică și de preoți”. Cei care chestionează astfel au dreptate, însă numai parțial. Desigur că Dumnezeu e pretutindeni și aude orice rugăciune. Însă cel care afirmă așa, se înșeală atunci când se concentrează doar pe sine însuși. Dumnezeu nu e o putere abstractă, ci o Persoană vie Care Se oglindește în fiecare dintre copiii Săi. La biserică alinăm durerea celuilalt și împărțim durerea noastră cu cineva. Sau cel puțin așa ar trebui să facem. Când ne adunăm la slujbă nu e suficient să ne rugăm doar în colțișorul nostru, separați de toți și supărați de mișcarea celorlalți sau de gesturile nelalocul lor. Desigur, nimeni nu îndeamnă la dezordine în biserică, ba dimpotrivă. Dar ne desăvârșim rugăciunea atunci când ne rugăm, după cum se spune în Ectenia mare: „cu pace”, „pentru pacea de sus”, „pentru pacea a toată lumea”, „pentru mântuirea sufletelor noastre”, „pentru cei bolnavi, robiți”, pentru cei în călătorie, pentru toți cei care se află în biserică. Astfel rugăciunea nu se oprește la „dă-mi mie sănătate”, „dă-mi iertare de păcate”, „dă-mi mie și copiilor mei bunăstare și înțelegere”. Gândul la ceilalți frați ai noștri, nu după mamă, ci după Tatăl cel ceresc este cel mântuitor. Unde sunt doi sau trei în numele lui Hristos, acolo este și El în mijlocul lor.