Să ai curaj nu înseamnă să te arunci primul în vâltoarea luptei, cu hotărârea fermă de a fi cel dintâi care cade rănit ori ucis. Deoarece nu asta presupune lupta. Ea nu începe atunci când decide una dintre părți – care câștigă puncte suplimentare dacă este prima care atacă; nici nu se încheie atunci când este atins un număr maxim de victime, urmând să fie efectuată o numărătoare și să fie desemnat învingătorul. Lupta este, astăzi, mai mult ca oricând, o înșiruire de decizii strategice care, vor duce sau nu, în final, la victorie, eventual fără ca o singură armă să fie utilizată.

De asemenea, dintotdeauna, războaiele sunt câștigate ca urmare a deciziilor luate la momentul potrivit și a presiunii psihologice care duce la slăbirea adversarului. Adesea, victoria psihologică era obținută prin utilizarea unor forțe armate puțin numeroase, care hărțuiau oștile inamice, provocând cât mai multe pagube, apoi se repliau și atacau în altă parte. Un război de hărțuire presupunea utilizarea unor soldați foarte bine pregătiți și amplasarea lor în spatele liniilor inamice, eventual chiar infiltrarea lor în structurile administrative ori gospodărești ale dușmanului, unde puteau produce daune semnificative.

Fără prea mare legătură (probabil) cu teoriile de mai sus, desprinse din cărți și din filme, remarc faptul că astăzi există o luptă bine pusă la punct, cu atacuri bine orchestrate și planificate în timp împotriva… credinței. Mult timp am crezut că sunt doar perdele de fum, orchestrate pentru a distrage atenția de la anumite evenimente. De parcă lumea va uita de toate relele din această lume dacă vom găsi un motiv de a lovi în Biserică, mă gândeam, cu nevinovată naivitate. Nu puteam, nu voiam să cred că se poate coordona cu bună știință o luptă de hărțuire, vizându-se, într-un final, prăbușirea credinței în Dumnezeu.

E lucru mare și greu credința! Pentru a o avea cu adevărat, trebuie să fii sincer cu tine și cu cei din jur. Trebuie să renunți la orgolii nenumărate. Trebuie să trăiești cu pasiune acea stare care îl diferențiază pe creștin de oricine altcineva: smerenia. Iar smerenia nu presupune etape. Ori ești smerit, ori ești mândru. Și nu există o altă școală a smereniei decât Biserica, locul unde îți pleci genunchii și fruntea înaintea lui Dumnezeu, eliminând toate grijile cotidiene și toate nimicurile care apasă pe suflet, îngreunându-l până la sufocare.

Așadar, de ce ar fi credința deranjantă pentru cineva, atât de deranjantă încât să ducă la alcătuirea unei strategii în vederea slăbirii ei, spre pragul dispariției? Este simplu. După cum spunea un mare poet român, „Credința-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi, / Că multe-s tari cum credem noi / Și mâine nu-s” (George Coșbuc, Moartea lui Fulger). Este, deci, o constantă – unica menită să supraviețuiască momentului, spre deosebire de multe alte lucruri care par importante, dar se pierd în siajul secundei.

Credința este o virtute teologică, alături de nădejde și de dragoste. Este dovada de netăgăduit a vieții îndumnezeite, „căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26). Și mă gândesc că, pe lângă alte considerente care îmi scapă – „rafinamentul” vorbelor în doi peri specifice acestor vremuri bizare îmi este străin deoarece, cel mai adesea, se dezvoltă la marginea sofismului, întinzând rațiunea de parcă ar face parte din angrenajul unei praștii –, mulți dintre cei care ascut săbiile împotriva Bisericii au, măcar în subconștient, teama că ar putea auzi cuvintele Domnului Hristos adresate, cândva, orbilor care I-au cerut vindecarea: „După credința voastră, fie vouă!” (Matei 9, 29). Iar asta ar fi, cu adevărat, o mare problemă.

Cele de mai sus pot fi doar o explicație, una dintre multe altele care par să justifice acțiunile unora, în aceste zile învolburate. Atacând Biserica, zdruncinând din temelii încrederea în slujitorii, închinătorii și ostenitorii lui Hristos, poți izbuti să demolezi credința, aruncând-o în derizoriu și, apoi, în uitare. Doar că aceste lupte de gherilă, în alt mod, la alt nivel, desigur, dar cu aceleași năzuințe și aceleași rezultate, au fost duse și în vremurile trecute. Ceea ce înseamnă că necuratul acordă multă atenție acestei lupte, pe care o reia mereu și mereu, pentru a izbândi. Iar izbânda lui va consta în căderea noastră sub ruinele înțelepciunii acestei lumi.

Să ai curaj nu înseamnă să te arunci primul în vâltoarea luptei, cu hotărârea fermă de a fi cel dintâi care cade rănit ori ucis. Eu consider că, în aceste vremuri, să ai curaj înseamnă să crezi în Dumnezeu, din toată inima, și să îți manifești această credință, dobândindu-i roadele. Nu doar pentru tine, ci pentru cei dragi, pentru întreaga lume înconjurătoare, care are nevoie, mai mult ca oricând, de bunătatea divină. Cât despre orgoliul celor care își demonstrează vitejia în lupte, trebuie să înțelegem și să păstrăm în suflete povața Sfântului Apostol Petru: „Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit. Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi. Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 6-8). Dincolo de aceste cuvinte este doar perdeaua de fum specifică unei neverosimile, dar reale lupte de gherilă împotriva Bisericii. Atât și nimic mai mult.