Adeseori veneau la chilia Părintelui Paisie mici grupuri de preoţi, călugări şi maici din mănăstiri şi credincioşi, toţi fii duhovniceşti ai bătrânului, dorind  să-l vadă, să ia binecuvântare şi să-i ceară un scurt cuvânt de folos. Atunci ucenicul îl întreba:

- Ce să fac, Părinte Paisie, că au venit la uşă şi plâng, dorind să vă vadă?

- Dă-le drumul!

După ce intrau, îi sărutau mâna şi se aşezau în genunchi lângă patul său de suferinţă. Unii îşi spuneau numele, alţii îi cereau cuvânt de folos sufletesc, iar călugăriţele şi credincioşii se rugau în taină şi lăcrimau. Părintele Paisie, cunoscându-i cu duhul, le dădea sfaturi foarte scurte, dar pline de înţelepciune duhovnicească, şi fiecare se silea să urmeze întocmai sfatul lui. La urmă, bătrânul lua epitrahilul şi crucea fixată în cui alături de el şi le citea pe de rost o rugăciune de sănătate, de mângâiere şi de binecuvântare, care îi întărea pe toţi. La urmă le zicea cu blândeţe:

- Ce să mai vedeţi acum? Osteneală şi durere! Nici nu văd, nici nu aud, nici nu pot merge!... Drum bun! Să ne vedem la uşa Raiului!

- Dar de ce, părinte, la uşa Raiului şi nu înăuntru? Întrebau cei de faţă?

- Dragii mei, până la uşă este tare greu, răspundea bătrânul, şi începea să plângă… Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: “Uşa milostivirii deschide-o nouă!” şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare zi suntem datori să-i citim, dimineaţa, Acatistul Buneivestiri, şi, seara, Paraclisul, căci este tuturor mamă, acoperământ şi grabnică ajutătoare…

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 104-105)