Poate că unora titlul li se va părea cam prețios sau exagerat. Alții vor continua să mă considere o „slugă obedientă a comunistului Sadoveanu”. Monah fiind, voi suporta dojana și ocara cu smerenie, nădăjduind că Dumnezeu îi va lumina să accepte adevărul istoric ce trebuie spus până la capăt, cu toată opoziția celor ce aruncă cu noroi în Sadoveanu, de la Revoluție încoace. Am gândit să aștern câteva rânduri despre spinoasa temă în contextul declarării de către Biserica noastră strămoșească a anului 2017 drept „anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”. Ținând seamă că săptămâna trecută s-au împlinit 58 de ani de când regimul comunist ateu a dat „lovitura de grație” monahismului românesc prin adoptarea Decretului 410 din 28 octombrie 1959, dar și faptul că pe 5 noiembrie se împlinesc 137 de ani de la nașterea cunoscutului romancier, consider binevenită această abordare.

Dezastrul damnatei legi asupra vieții călugărești din România ni-l arată învederat statistica: din cele aproximativ 224 de aşezăminte monahale din România existente la începutul anului 1959, după doar un an, la 31 martie 1960, au rămas funcționale doar 132. În toate mănăstirile românești, la începutul lui 1959, vieţuiau 6014 monahi și monahii. La finele lui 1961 mai existau doar 1456. Fiecare dintre cei peste 4500 de călugări și călugărițe izgoniți din obştile lor de metanie reprezintă o rană pe trupul tainic al lui Hristos; fiecare dintre ei ar fi putut scrie un roman al disperării, suferinței și umilinței la care s-au văzut supuși.

În astfel de condiții, Sadoveanu a hotărât să se mute într-o mănăstire: dacă aparatul de stat poruncise pustiirea acestora, Sadoveanu, sfidându-l, dorea să locuiască într-un schit; demnitarii comuniști și-au propus să întemnițeze și să extermine pe cât mai mulți monahi, iar Sadoveanu, înfruntându-i, se lăsa adesea văzut în preajma lor.

Se cuvine să știm că scriitorul a cochetat mărinimos cu lumea monahilor, devenind un observator atent al nevoințelor călugărilor, zugrăvind în scris chipuri ascetice pline de candoare şi frumusețe din tagma lor. Se observă cu ușurință că, în romanele sale, cinul îngeresc ocupă o pondere deloc neglijabilă. Arhiereii, arhimandriții, stareții, egumenii, simplii monahi, trăiesc şi se comportă atât de firesc, încât ai impresia că cel care le-a dat viață este unul de-al lor. Schiturile şi chinoviile retrase, marile ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor adevărate oaze de linişte, dar şi nesecate izvoare de inspiraţie.

Odată cu venirea romancierului în casa vrednicului de pomenire Mitropolit Visarion Puiu de la Schitul Vovidenia, relația cu mănăstirile s-a intensificat, deși perioada se dovedea foarte grea pentru toate așezămintele noastre călugărești. Comunismul prindea rădăcini din ce în ce mai adânci. Monahii, „armata neagră a bisericii”, după cum îi numeau capii regimului, trebuia să fie decimați, căci îi incomodau. Personalitățile marcante ale vieții monastice, alături de mulțimea preoților de mir, a marilor profesori de teologie, reprezentau adevărate făclii, ajutând poporul să nu rătăcească, să lupte pentru păstrarea credinței și a valorilor noastre naționale.

În asemenea condiții, oarecum nepotrivit, chiar scandalos, Sadoveanu – vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, între anii 1948-1953 – cerea insistent să locuiască vremelnic în casa vlădicească de la Vovidenie. Conducerea statului i-a aprobat solicitarea, deși, probabil, nu prea îi convenea decizia acestuia. Mitropolia Moldovei și Sucevei de atunci i-a oferit, spre temporară ședere, imobilul de la Vovidenie, unde avea să poposească după 1948, îndeosebi vara. După 1956, anul îmbolnăvirii sale, reședința i-a devenit loc al retragerii, al regăsirii și al așteptării apusului.

Deși mulți au criticat prezența lui prin partea locului, totuși ea a jucat un rol benefic pentru chinovie, dar mai ales pentru numeroșii călugări cunoscuți de Sadoveanu, cărora, în vremuri grele, le-a stat aproape, eliberându-i din temnițele comuniste. Iată câteva astfel de întâmplări prin care romancierul și-a manifestat vădit atașamentul pentru obştile moldave.

Într-o zi de august a anului 1958, Sadoveanu, aflat la Vovidenie, se pregătea, cu vădită emoţie, să primească un musafir de seamă. Spusese celor din suita sa: „Azi avem un oaspete ales. Totul să fie în rânduială”. Deodată, clipele de tihnă s-au risipit: Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, starețul Mănăstirii Neamţ, însoţiţi de alţi câţiva clerici, ajunseră la reședința scriitorului. După cuvenitele salutări şi îmbrăţişări, oaspeții au intrat în salonul spaţios al casei. S-au făcut fotografii, s-a servit un pahar din licorile specifice locului, iar apoi s-a discutat o serie de probleme legate de stadiul lucrărilor de pe şantierul din marea lavră nemțeană, alături de alte subiecte de interes general. Mitropolitul Iustin, în câteva fraze, l-a elogiat pe scriitor, exprimându-şi încântarea reîntâlnirii într-un cadru monahal, mulțumindu-i pentru implicarea directă în obținerea uriașelor fonduri din partea statului pentru restaurarea vetustei aşezări. La un moment dat, convorbirea s-a intensificat, atingând aspecte extrem de importante. La un semn discret al lui Sadoveanu, toată asistenţa a trecut într-o altă cameră. În salonul casei, pe lângă amfitrionii discuției, a rămas doar secretarul povestitorului, Constantin Mitru, cel care mi-a relatat întâmplarea după mai bine de patru decenii, oferindu-mi câteva imagini concludente. Așadar, în cadru restrâns, Mitropolitul Iustin a cerut ajutorul scriitorului pentru situaţia atât de dificilă a Bisericii, supusă opresiunilor regimului comunist. Unele chinovii se restaurau, statul alocând sume uriașe, pe când altele erau pustiite, ba chiar demolate. Evenimentele ulterioare ne confirmă că întrevederea celor doi a avut urmări benefice: la scurt timp, pe şantierul din Mănăstirea Neamţ a apărut însuşi şeful statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, el dispunând urgentarea lucrărilor, susținându-le, în continuare, cu sume de bani foarte mari, tot la stăruința lui Sadoveanu. La doar două luni, în octombrie, Mitropolitul Iustin l-a întâlnit din nou pe Sadoveanu la Vovidenie, de data aceasta însoţindu-l pe Patriarhul Justinian Marina. Au constatat, cu bucurie, că restaurarea ansamblului nemţean intrase deja într-un ritm alert.

Tot în tihna Vovideniei, Mitropolitul Iustin Moisescu a discutat cu Sadoveanu despre situația nu tocmai fericită a Mănăstirii Văratec. Se ştie înverşunarea autorităţilor comuniste de a desfiinţa cât mai multe aşezăminte monahale. Biserica, apelând la providențiala ei înțelepciune, trebuia să caute soluţii diferite pentru chinoviile aflate în vizorul comuniștilor. Așa s-a întâmplat şi în cazul Văratecului. Dacă Agapia, graţie picturii lui Grigorescu, a scăpat destul de ușor, ochii ateilor s-au aţintit îndată asupra inegalabilei mănăstiri, nespus de iubită nu doar de lumea eclesiastică, ci și de cea culturală a țării. Unii și-au ridicat glasul susținând închiderea sa, alții au încercat s-o apere. Printre cei din urmă s-a numărat și Sadoveanu. La problema pusă de vlădică, după câteva clipe de tăcere, prozatorul a exclamat: „La Văratic se află înmormântată doamna lui Eminescu. Să folosim acest amănunt”. Ulterior, la sugestia scriitorului, primită în casa de la Vovidenie, Mitropolitul Iustin a cerut amenajarea mormântului muzei poetului nepereche, lângă biserica Ioan Blagoslovul din spațiul monastic al Văratecului. Astfel, a convins autoritățile de stat că arhicunoscuta lavră trebuie să rămână deschisă. V-ați întrebat vreodată cum de Veronica Micle, o catolică ce și-a pus capăt zilelor, a ajuns să fie înhumată lângă zidul unei biserici mănăstirești? Inițiativa amintită ar fi „responsabilă” de o asemenea „anomalie”, constituind salvarea întregii obşti, în acei ani de prigoană a Bisericii. Nu Veronica Micle a făcut cunoscută Mănăstirea Văratic, ci viața de sfântă nevoinţă a atâtor maici a coborât mila Cerului peste renumita așezare monahală, dar cele relatate ne prezintă o altă latură a lui Mihail Sadoveanu, neștiută sau voit ascunsă.

Întorcându-ne la dramaticele evenimente din 1959, unul dintre marii călugări ai Neamțului, Arhimandritul Vasile Vasilache, bun prieten cu romancierul, a fost izgonit din mănăstire şi încarcerat alături de nenumăraţi alţi fraţi de suferinţă. E firesc să ne întrebăm: unde se găsea Sadoveanu atunci!? Părintele Vasilache a îndurat temniţă grea timp de aproape un deceniu. Nu putea oare Sadoveanu să-l ajute? Se pare că nu! Afectat de o pronunţată hemiplegie dreapta, scos din rosturile publice, romancierul a apus lent în casa de la Vovidenie. Sadoveanu a suferit nespus pentru călugării arestaţi. Pe unii nu a reuşit să-i ajute să scape de puşcărie, însă pe alţii da.

Dacă vom răsfoi lucrarea autobiografică a părintelui Vasilache, De la Antim la Pocrov, scrisă prin 1984 în SUA, unde a emigrat după eliberarea din închisoare, vom găsi mărturisiri impresionante pe care călugărul nemțean le-a așezat pe hârtie acolo, peste ocean, neuitând nicicând binele făcut de Sadoveanu.

Există şi alte mărturii asemănătoare cu ale părintelui Vasile Vasilache, legate de ataşamentul scriitorului Mihail Sadoveanu faţă de valorile Bisericii noastre strămoşeşti. Să amintim doar, în treacăt, de relatarea părintelui Ioan Gherasim în cartea Petru Pogonat. Meditaţiunile unui călugăr smerit. La fel de edificator rămâne şi cazul povestit de părintele Cleopa de la Sihăstria, din care aflăm că Sadoveanu l-a trimis la Iaşi să-l avertizeze pe mitropolitul Sebastian Rusan de pericolul iminent ce-l pândea.

Sunt încă multe astfel de întâmplări și fapte ce se cer găsite și așternute pe hârtie, spre știința viitorimii, căci Sadoveanu s-a dovedit un discret și constant apărător al Bisericii strămoșești, dar și al slujitorilor ei.