Rugăciunea adâncă vine treptat. Trupul şi sufletul i se adaptează încetul cu încetul. E deosebit de important pentru preotul ce săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie să-şi prefacă întreaga sa viaţă în rugăciune dacă vrea să trăiască pe deplin această mare taină. Pregătindu-se cu frică şi apropiindu-se cu evlavie, prin însuşi conţinutul slujirii sale, preotul este atras pe tărâmul Dumnezeiescului. El începe Liturghia invocând înfricoşătorul Nume al Sfintei Treimi şi continuă să fie suspendat în Duhul între Creator şi întreaga existenţă creată. Pomeneşte Cina cea de Taină, rugăciunea lui Hristos în grădina Ghetsimani, pe Hristos învinuit înaintea lui Pilat, crucea şi îngroparea, cele trei zile petrecute de Iisus în mormânt, Învierea şi Înălţarea, şederea de-a dreapta Tatălui acum şi ca Fiu al Omului, şi, în cele din urmă, slăvita a Doua Venire.

Preotul schiţează deopotrivă creaţia omului, căderea sa cu tragicele ei consecinţe, şi întruparea lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Puternice valuri ale vieţii lumii trec prin el. El va pomeni nevoile şi suferinţa întregii umanităţi. Oferind această sfântă jertfă a iubirii care cere o totală predare de sine, preotul îşi deschide larg inima spre a îmbrăţişa o mulţime de vieţi şi toate veacurile. Astfel, el ia parte la jertfa mântuitoare a lui Hristos Însuşi, iar în actul cuminecării se sileşte nu doar să primească Trupul şi Sângele lui Hristos, ci să cuprindă viaţa Sa dumnezeiască aşa cum îi este ea dăruită de către Duhul Sfânt.

Analiza intelectuală a semnificaţiei şi importanţei acestei Sfinte Taine nu este de ajuns. Întreaga fiinţă a preotului – inima, mintea, trupul – trebuie să se unească într-o rugăciune plină de întristare pentru lume. Şi cu cât mai mult se întristează, cu atât mai puternică e puterea tămăduitoare trimisă lumii prin rugăciunea sa.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102-103)