Sfântul Hristofor în iconografie
 

Sfântul Hristofor apare în iconografie încă din secolul al VI-lea, înfățișarea lui urmând două tipologii: prima este cea a unui bărbat voinic, cărându-L în spate pe Hristos reprezentat ca prunc și trecându-L pe Acesta peste un râu. Poartă în mâna dreaptă un toiag care, în mod minunat, are frunze. A doua icoană este cea în care sfântul este reprezentat cu cap de câine sau, mai rar, de miel. Tendențial, prima reprezentare este specifică Occidentului, în timp ce a doua, Răsăritului, dar această regulă nu e exclusivă.  Pe lângă acestea, mai există și o a treia reprezentare, întâlnită de exemplu în mănăstirile din nordul României, unde Sfântul Hristofor apare ca un om obișnuit, purtând pe o tipsie un cap de câine (într-o formă similară celei în care Sfântul Ioan Botezătorul, sau alteori martirii care a murit prin decapitare, sunt reprezentați purtându-și propriul cap).

Kinokephaloi – oamenii cu capete de câine

Până la viața Sfântului Hristofor, existența fantomatică a unui trib de oameni cu capete de câine este menționată în diverse istorisiri antice și medievale. După ce Hesiod (sec. VII î.Hr.) amintește în Theogonia, printre monștri, de creaturile jumătate om – jumătate câine („hemikynes”), istoricul Ktesias din Knidos (secolul al V-lea î.Hr.) amintește în Indika (XXXVII, 40-43) despre tribul indian al celor cu cap de câine, în grecește kinokephaloi. Afirmația sa este preluată mai târziu de către unii Părinți ai Bisericii, precum Patriarhul Fotie, sau Augustin (De civitate Dei XVI, 8). Și Herodot în Istoriile sale (IV, 191) pomenește de oameni cu cap de câine sau cu alte diformități trăind prin părțile de la răsărit de Libia. Pe lângă aceste mențiuni, în istorisirile despre călătoriile lui Alexandru cel Mare în India se amintește de bărbații cu capete de câine din deșertul Gedrosia (azi în Pakistan). Pliniu cel Tânăr (sec. I d.Hr.) nota la rândul său în Istoria Naturală (VII, 2, 14-22) că oamenii cu cap de câine trăiesc în Etiopia, termn generic al regiunii situate la sud de Egipt. Peste milenii, istoricul bizantin Tzetzes (secolul al XII-lea) vorbea despre un întreg popor de kinokephaloi, care trăiește undeva în cele mai îndepărtate regiuni ale Indiei. Până și Marco Polo (Călătorii, III, 13) îi amintește, localizându-i undeva în insulele indice, mai precis în arhipelagul Andaman. Exploratorul venețian menționează însă că oamenii cu cap de câine și-ar fi modelat astfel fețele încă de la vârste foarte fragede, prin urmare s-ar putea înțelege că fizionomia canină nu este una reală, ci e de fapt impusă de anumite obiceiuri barbare, probabil ritualice, de automutilare.
 

Într-una din versiunile grecești ale vieții Sfântului Hristofor se atestă că acesta a venit în Imperiul Roman de prin ținuturile perșilor, o regiune ambiguă în care se putea include și India, patria legendarului trib. Însă, deși biografia vorbește despre chipul înfricoșător al sfântului (urât la vedere), abia un codice irlandez din secolul al IX-lea, conținând viața și patimile lui, pomenește că Hristofor s-ar fi născut în poporul celor cu cap de câine, în țara mâncătorilor de oameni. Înfățișarea neobișnuită a sfântului, mixtă zoo-antropomorfă, este o imagine destul de rar întâlnită în creștinism și poate fi asociată cu vechea iconografie egipteană a zeului Anubis, acesta fiind reprezentat cu cap de șacal și corp omenesc. Acest zeu străvechi era considerat de oamenii din valea Nilului drept protectorul sufletelor care trec din această viață către cea veșnică, prin urmare este interesant de constatat și că Sfântul Hristofor este cinstit până azi ca protectorul călătorilor.

Două haghiografii, una centrată pe convertire, cealaltă pe martiriu

Potrivit Sinaxarului bizantin (sec. X), păstrat în mineie până astăzi, Sfântul Hristofor a trăit în timpul împăratului roman Decius, în jurul anului 250 d.Hr., în timp ce o altă variantă a vieții sale (relatată se pare în Notitia Dignitatum, sec. V) îl plasează mai târziu, în timpul domniei lui Maximinus Daia, pe la 300 d.Hr, slujind în cohorta a treia Valeria Marmaritanum, o unitate militară formată probabil din berberi provenind din Cirenaica (Africa de Nord) și staționată în preajma Alexandriei. Biografia din Sinaxar, conținând aproape exclusiv martiriul sfântului, va fi tratată puțin mai târziu.

A doua sursă importantă despre viața sa este Legenda Aurea a episcopului Iacob de Voragine (sec. XIII) care a prelucrat tradiții apusene mai vechi, acasta amintind că sfântul era de neam „canaanit”, o exprimare care duce automat cu gândul la apropierea fonologică dintre câine (în latină, „canis”) și canaaniți, vechii locuitori ai Țării Sfinte, care nu sunt însă atestați istoric așa de târziu. Aici, descrierea chipului hidos sfântului are o tentă mai mult legendară decât haghiografică, imortalizând poate nu realitatea istorică ci mai degrabă o învățătură morală specifică scrierilor medievale, închinată modestiei și condamnând frumusețea fizică și pofta trupească. Hristofor slujește regelui canaanit, crezând că acesta este cel mai puternic om de pe pământ. Dar când îl observă pe stăpân făcându-și semnul Sfintei Cruci pe când pomenește de satana, înțelege că diavolul e mai mare decât regele, așa încât pleacă în căutarea acestuia și găsindu-l, intră în serviciul lui. Tot la fel, îl observă pe diavol că se ferește de Sfânta Cruce așezată pe un drum și ajunge la înțelegerea că Hristos Cel răstignit pe Cruce e mai puternic decât cel viclean. Slujitorul pleacă astfel mai departe în căutarea lui Hristos. Însă negăsindu-L,  află de la un pustnic faptul că pe Domnul îl poate descoperi slujind celorlalți. La sfatul eremitului, Hristofor se așează la malul unui râu învolburat și începe să-i ajute pe oameni să treacă dincolo, fiind avantajat de statura și puterea sa deosebită. După o vreme în această slujbă, ajunge să îl ajute pe un copil trecându-l râul în spinare, însă în mod curios copilul este greu ca plumbul iar voinicul slujitor reușește numai cu mari greutăți să traverseze apa învolburată. Copilul i se prezintă ulterior ca fiind însuși Domnul Iisus Hristos, Care a vrut să-l vadă slujind și îi poruncește să-și înfigă toiagul în pământ, pentru ca a doua zi să-l găsească înfrunzit și plin de fructe. Acesta este motivul pentru care Sfântul Hristofor este înfățișat în icoanele occidentale ca purtând pe Pruncul Iisus pe umeri, traversând o apă curgătoare și purtând un toiag înfrunzit.

Martiriul Sfântului Hristofor

Povestirea continuă în Legenda Aurea cu intrarea sfântului într-o cetate numită Lykia (istoric, este vorba de fapt de o regiune, al cărei nume se traduce în grecește sugestiv prin „Țara Lupilor”) și, nepricepând limba localnicilor, se roagă lui Dumnezeu care îl face prin minune să înțeleagă pe cei din cetate și să se poată exprima întru apărarea prizonierilor creștini de acolo. Astfel, sfântul ajunge înaintea regelui Dagnus, fiind judecat pentru credința sa. De aici încolo, povestea martiriului coincide în mare cu istoria din Sinaxarul bizantin.

Potrivit acestei surse răsăritene, care se axează pe profilul de martir al sfântului, inițial Hristofor cel cu chip urât s-a numit „Reprobus”, termenul de proveniență latină făcând desigur trimitere la urâțenia sa exterioară, dar contrastând cu inima lui bună. Sfântul era mercenar în armată, însă încerca să-i ajute pe creștinii aflați în captivitate, având inițial aceeași problemă de comunicare descrisă mai sus, desigur datorită faptului că era străin. Într-o altă variantă, de origine cipriotă, se spune că Hristofor dimpotrivă fusese un bărbat foarte frumos care, pentru a nu mai aduce sminteală în rândul femeilor, s-a rugat să i se ia frumusețea. În cele din urmă, la insistențele sale, Dumnezeu îi împlinește ruga transformându-i chipul în unul ca de câine.

Ajungând astfel apologet al credincioșilor împotriva unui persecutor local, numit Vachie (sau Bachus), este condamnat și trimis la Roma sub o escortă de 200 de soldați. Afându-se în această călătorie către capitala imperiului este botezat de Sfântul Vavila (+253), episcopul Antiohiei, primind numele de Hristofor. Cel mai probabil nu a ajuns niciodată la Roma, deși de aici încolo sinaxarul îl prezintă înaintea judecății împăratului Deciu. După tradiție, martiriul său a avut loc în provincia Lykia, situată în Asia Mică, fiind probabil condamnat la moarte în capitala Myra, acolo unde nu după multă vreme a trăit și a slujit ca episcop Sfântul Nicolae. În preajma execuției sale, sfântul îl sperie pe împărat cu fața-i înspăimântătoare, dar și cu statura sa uriașă. Potrivit Legendei Aurea, mucenicul avea aproximativ 5 coți (2,3 m) și un chip înfricoșător. La început împăratul încearcă să-l convingă să renunțe la credința sa, ulterior îi trimite două femei frumoase, Kalliniki și Aquilina, pentru a-l face să se îndrăgostească, dar fără succes. Atât cei 200 de soldați ce-l însoțiseră până la locul de judecată, cât și cele două femei trimise să-l ispitească se convertesc la creștinism și din această cauză sunt condamnați la moarte, precedându-l pe sfânt în mărturisirea lui Hristos.

În urma judecății, Sfântul Hristofor este chinuit în multe feluri, fiind mai întâi pus pe un scaun de aramă incandescentă, dar el Îl vestește în continuare tuturor pe Hristos, pe Care Îl vede într-o lumină mai puternică decât soarele. În cele din urmă, după alte chinuri, sfântul primește cununa muceniciei tăindu-i-se capul.

Cinstirea Sfântului Hristofor

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Hristofor la 9 mai, zi în care e pomenită și mutarea în Bari a moaștelor celuilalt mare sfânt al Lykiei, deja menționat, mult iubitul Ierarh Nicolae. Mărturia cea mai veche despre sfințirea unei biserici dedicate mucenicului Hristofor datează din anul 454, aceasta fiind localizată în Calcedon, pe malul asiatic al strâmtorii Bosfor. Ca fapt divers, merită amintit aici și că, în zorii epocii moderne, icoanele reprezentându-l cu cap de câine au început să fie din ce în ce mai contestate. Așa se face că un ordin al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1 iunie 1722 a interzis o atare reprezentare, de atunci înainte în spațiul slav sfântul fiind înfățișat antropomorf, cu haine ostășești. Cu toate acestea, în rândul credincioșilor de rit vechi (staroveri) din Rusia, dar și în regiunile rurale populate de greci, se regăsește încă adesea vechea icoană chinocefală. La rândul său, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1809), într-un comentariu la viața Sfântului Hristofor din Sinaxarul editat de el susține că nu trebuie să se înțeleagă kynokephalos literal, ci este de fapt vorba despre urâțenia fizică care a fost interpretată greșit de unii iconari lipsiți de educație.

În Apus, calendarul general catolic de după Conciliul Tridentin admitea pomenirea Sfântului Hristofor  la 25 iulie, conform datei atestate încă din Martirologiul Ieronimian, însă numai în cadrul slujbelor private, adică sfântul nu se bucura de o cinstire publică generalizată. În zorii epocii moderne, datorită popularității sale crescânde, fiind inclus și în rândul celor 14 sfinți grabnic ajutători în primejdii și necazuri, această „restricție” de la venerarea publică a fost ridicată (după cum se poate vedea de exemplu în Calendarul General Roman din 1954). Însă cinstirea sa a fost înlăturată din cultul oficial printr-o decizie a papei Paul al VI-lea („motu proprio” Mysterii Paschalis din 1969). Ca argument pentru aceasta s-a invocat faptul că pomenirea sa nu este de tradiție romană, fiind atestată abia în jurul anului 1550.

În Grecia, multe biserici îl înfățișează pe Sfântul Hristofor de obicei în pronaos, așa încât credincioșii să îl poată vedea atunci când intră sau ies din locașul sfânt. Atât aici, cât și în multe țări occidentale există credința că oricine privește către icoana Sfântului Hristofor este păzit de accidente sau de moartea subită. Grecii îl cinstesc pe sfânt ca protector al câmpurilor și viilor de grindină și de alte fenomene meteorologice extreme, iar în Apus e foarte popular în rândul sportivilor, marinarilor și al călătorilor. Mulți șoferi își așază pe bordul mașinii o icoană sau un medalion înfățișându-l pe Sfântul Hristofor. De asemenea, creștinii anglicani și adesea luteranii îl prețuiesc pe acest sfânt răsăritean, existând numeroase biserici închinate lui chiar și în regiunile majoritar protestante.

Moaștele Sfântului Hristofor

Rămășițele trupești ale Sfântului Hristofor au fost păstrate la început într-o biserică din Lycia, însă în urma cuceririi otomane, ele au ajuns la un moment dat la Toledo și în cele din urmă la mănăstirea St. Denis din Franța.

În muzeul bisericii închinate Sfintei Iustina din insula croată Rab se află o raclă placată cu aur conținând craniul Sfântului Hristofor, adus de la Constantinopol, probabil în timpul cruciadelor.  Potrivit unei legende, atunci când prețioasa raclă a fost așezată pe zidurile cetății, în 1075, a încetat asediul normanzilor ale căror corăbii au fost împrăștiate de vântul care și-a schimbat brusc direcția. O altă variantă plasează întâmplarea în 1358, punând capăt de data aceasta unui atac al turcilor.

Sfântul Hristofor este patronul multor regiuni și orașe, precum: vechile state germane Baden, Brunswick și Mecklenburg, insula Sfântului Cristofor (Saint Kitts) din Insulele Caraibe, Barga (Toscana, Italia) Rab (Croația), Roermond (Olanda), Girona (Catalonia, Spania) Mondim de Basto (Portugalia), Agrinio (Grecia), Vilnius (Lituania), Riga (Letonia), Havana (Cuba) și Paete (Filipine).

Troparul Sfântului Hristofor

„Cu haine din sângiuiri împodobindu-te, stai înaintea Domnului împăratul puterilor, Hristofore pururea-mărite, unde cu cetele celor fără de trupuri şi ale mucenicilor cânţi dulce cântare întreit-sfântă şi înfricoşătoare; pentru aceasta prin rugăciunile tale mântuieşte turma ta!”