Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un om al păcii. Un om bine școlit, beneficiind de o înaltă educație academică dar și morală, având ca profesori pe cei mai bine pregătiți specialiști în studierea Sfintei Scripturi din vremea sa. Polaritățile din școala antiohiană existente în perioada acelui secol, Sfântul le-a moderat prin scrierile sale dar mai ales prin felul său pacifist. „În 387, după ce o revoltă din Antiohia a distrus statuile împăratului, amenințând să atragă o pedeapsă nimicitoare asupra orașului, Ioan a adresat mai multe apeluri la clemență (Omilii la statui), iar reputația sa a fost statornicită.”[1] În anul 398 a ajuns arhiepiscop al Constantinopolului, chiar împăratul Arcadie mijlocind pentru aducerea sfântului în această înaltă demnitate bisericească. Ca orice conducător bisericesc, și Sfântul Ioan s-a intersectat în activitatea sa cu puternicii conducători ai societății din vremea lui. Bineînțeles că Sfântul nu putea rămâne indiferent la inechitățile sociale și la abuzurile puterii politice față de oamenii simpli, astfel că, în predicile sale, cuvântări incisive dar de o rară frumusețe, găsim multe apeluri la dreptate socială și la eliminarea unor practici nu tocmai conforme cu morala creștină din activitatea conducătorilor.

Până aici i-a fost Sfântului. Cu tot prestigiul și cu toată faima de care se bucura, la insistențele împărătesei Eudoxia, Sfântul Ioan  a fost scos din funcție și exilat. A mai revenit ulterior pentru o perioadă scurtă tot la insistențele aceleiași împărătese, dar din cauza „neîndreptării” lui a ajuns să fie exilat definitiv. Cum de ajuns un om iubitor de pace într-un conflict care a avut urmări atât de nefaste pentru el și implicit pentru Biserică? Prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, Evanghelie care este una a dragostei și a concilierii între oameni. Sfântul Ioan nu jignea pe nimeni și nici nu era lipsit de tact diplomatic, însă această atitudine a sa nu însemna că nu trebuia să fie un apărător al celor nedreptățiți și abuzați social. Conviețuirea sa cu puternicii zilei se baza pe respect reciproc și pe înfăptuirea binelui comun. Însă, valorile creștine pe care arhiepiscopul Ioan le aclama în cuvântările sale erau total absente în conducerea imperială. Diferențele sociale erau mult prea mari și vizibile încât el nu putea rămâne indiferent la ele, deși era deopotrivă un om al păcii și al dragostei, dar și al dreptății și al adevărului. Sfântul Ioan nu dorea să fie un  păstor spiritual  absent din viața cetății unde fusese rânduit.  Ba mai mult decât atât, faptul că la un moment dat le-a oferit adăpost canonic unor monahi egipteni (Frații Lungi) care erau acuzați ca fiind origeniști (semi-eretici) i-au adus Sfântului și puternice antipatii clericale. Toate acestea au dus la scoaterea sa din scaun și alungarea din orașul-capitală unde era atât de iubit. Ulterior, pe drumul exilului, Sfântul Ioan va trece la cele veșnice.  Aici intervine evenimentul de care spuneam că face amintire calendarul zilei din 27 ianuarie.

În anul 438, deci după 31 de ani de la moartea sfântului, Împăratul Teodosie al II-lea, probabil sfătuit de Patriarhul Proclu, a adus moaștele sfântului Ioan înapoi în orașul de unde fusese izgonit de două ori. Sfântul Ioan, cu smerenia și delicatețea-i specifică, revenea astfel, în orașul care-l iubise prin cetățenii săi atât de mult. Gestul împăratului Teodosie se dorea a fi o reparație morală a unui împărat creștin practicant față de nedreptățile comise de o împărăteasă creștină mai mult declarată și mai puțin practicantă. De asemenea, acest efort al aducerii osemintelor Sfântului Ioan înapoi în Constantinopol avea rolul unei cereri de iertare făcută poate tărziu, dar sincer, de un copil în numele părinților săi. Împăratul Teodosie al II-lea, fiul împărătesei Eudoxia își cerea iertare față de marele antiohian pentru atitudinea plină de răutate pe care o avusese mama sa dar și tată său în raport cu arhiepiscopul Ioan. Venirea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în capitala imperiului a umplut străzile de mulțimi de oameni ieșiți să cinstească pe cel care fusese îndepărtat în mod abuziv din mijlocul lor.

Sunt mai multe minuni consemnate de istoria Bisericii cu ocazia acestui eveniment, însă cea mai mare minune este reprezentată de însăși faptul în sine, respectiv venirea moaștelor Sfântului în orașul unde odinioară ținuse cele mai frumoase predici. Probabil că, în urma celor trei decenii de așezare a osemintelor sale în pământ străin, Sfântul Ioan Gură de Aur a iertat-o pe cea care l-a alungat cu atâta mânie, mânie pe care el a schimbat-o în lacrimi de iertare vărsate de fiul ei, ajuns împărat prin pronia lui Dumnezeu.                                           

Ne rămâne o lecție în urma acestui fapt neuitat de memoria Bisericii: Sfinții lui Dumnezeu, și după moarte, au aceiași eleganță harică și bunătate hristică față de prigonitorii lor.