Sihaştrii de pe Valea Suceviţei, de la Mănăstirea Suceviţa (secolul XV)

Pe valea pârâului Suceviţa, ce izvorăşte din Muntele Obcina Mare, s-au nevoit cuvioşi sihaştri încă din secolul XIV. În tradiţia locului se spune că, pe la mijlocul secolului XV, se osteneau în pădurile neumblate ale Suceviţei câţiva sihaştri iubitori de Hristos. Drept chilii aveau mici bordeie din trunchiuri de copaci acoperite cu pământ. De asemenea, şi biserica în care se rugau era tot din lemn. 

Apoi, înmulţindu-se numărul sihaştrilor, s-a vestit peste tot sfinţenia vieţii lor. Auzind de aceasta o femeie credincioasă din partea locului şi dorind să-şi împlinească un canon al tinereţii sale, s-a obligat înaintea cuvioşilor sihaştri să care piatră cu căruţa pentru zidirea unei biserici mari, în locul celei de lemn. Astfel, timp de 30 de ani, smerita femeie a cărat singură tot materialul necesar pentru zidirea unei mănăstiri din piatră. Pe când biserica era deja zidită, fericita aceasta s-a mutat la Hristos, iar cuvioşii călugări s-au îndatorat să o pomenească neîncetat la sfintele lor rugăciuni.

Aceasta a fost cea dintâi sihăstrie pe valea pârâului Suceviţa, înălţată în a doua jumătate a secolului XV, iar sihaştrii de sub Obcina Mare au fost primii nevoitori din schit. În acest sfânt lăcaş au trăit sihaştri aleşi, împodobiţi cu multe fapte bune, precum smerenia, tăcerea şi neîncetata rugăciune. Numele lor uitate de oameni au rămas scrise în Cartea Veşniciei. Împrejurul acestei sihăstrii se nevoiau pustnici anahoreţi, foarte sporiţi în cuvioşie. Ei coborau în schit numai Duminica, pentru a primi Sfintele Taine, apoi se urcau din nou la bordeiele lor. Mai târziu, risipindu-se această sihăstrie, s-a reînnoit la începutul secolului XVI, prin Cuviosul Calistrat Sihastrul.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 127-128)