Încă de la începuturile misiunii Sale publice, Mântuitorul a fost asaltat de mulţimi de oameni. În chiar primul capitol al Evangheliei după Marcu, după ce ni se relatează minunea vindecării, în sinagoga din Capernaum, a unui „om cu duh necurat”, aflăm că „a ieşit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileii” (Marcu 1, 28). Intrând în casa lui Petru, acolo a vindecat pe soacra acestuia – cea „prinsă de friguri” –, apoi pe „toţi bolnavii şi demonizaţii”, încât „toată cetatea era adunată la uşă” (Marcu 1, 33). Însă, în următoarea zi, foarte de dimineaţă, Domnul S-a retras „într-un loc pustiu şi Se ruga acolo”. Aici intervine un episod extrem de grăitor, care ne ajută să înţelegem mai bine ce impact a avut, acum aproximativ două mii de ani, această activitate publică a lui Iisus. Căci au mers să-L caute Simon Petru şi alţi ucenici şi, găsindu-L, I-au spus: „Toţi Te caută pe Tine” (Marcu 1, 37). Acest „Toţi Te caută pe Tine” nu cuprinde în sine nici o exagerare. Într-adevăr, Hristos Domnul era căutat mai ales de cei care sufereau de diverse neputinţe sau de cei care erau însetaţi de cuvânt dumnezeiesc. Şi, dacă încă din primele zile ale activităţii Sale devenise atât de cunoscut, e lesne să ne imaginăm cam la ce cote ajunsese popularitatea Sa (ca să vorbim mai pe înţelesul omului de azi) după vreo trei ani de propovăduire şi de minuni săvârşite. Iar una dintre cele mai mari minuni făcute, chiar spre sfârşitul misiunii Sale, a fost cea a învierii prietenului Său, Lazăr, din morţi, la patru zile după ce fusese îngropat.

De aceea e lesne de înţeles de ce are parte de o primire atât de triumfală în Ierusalim din partea unei mulţimi care Îl primea ca pe Mesia, „Fiul lui David” Cel mult aşteptat. Purtat de acest uriaş „val de popularitate” (ca să citez o expresie dragă jurnaliştilor), Iisus din Nazaret ar fi putut lesne dobândi o putere căreia nimeni nu avea şanse să i se opună. De altfel, anterior, mai existaseră porniri din partea mulţimii de a-L proclama conducător. După minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti în pustie, cei de faţă au vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (Ioan 6, 15). Era de ajuns ca Domnul să încuviinţeze şi ar fi fost imediat proclamat împărat al iudeilor. Şi, totuşi, odată intrat în cetatea Ierusalimului, singurul mod în care-şi exercită autoritatea este acela de a alunga din templu pe cei ce vindeau şi cumpărau, justificându-Şi gestul prin cuvintele: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Matei 21, 13). Nu-L interesează pe Hristos nimic din cele care preocupă de obicei o „cetate” (în sensul de comunitate). Cu siguranţă că erau multe probleme acolo, cum se regăsesc în oricare structură socială de ieri sau de azi: nedreptate, corupţie, sărăcie etc. Dar singurul lucru asupra căruia se apleacă spre a-l îndrepta este acela de a reda lăcaşului de cult de atunci statutul său firesc, de loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Toate celelalte aspecte care nu cadrau cu acest statut (cum ar fi comerţul şi vânzoleala fără rost) sunt taxate fără echivoc de Mântuitorul.

Ce avem de învăţat noi, cei de azi, din modul în care Domnul a acţionat în timpul activității Sale pământești? Mai întâi, să înţelegem foarte clar că rolul celui chemat să îndrume, să conducă suflete spre Împărăţia Cerurilor, nu trebuie să fie alterat de nici un fel de responsabilitate de ordin politic. Apoi, este evident că Mântuitorul nu a dorit instaurarea unei împărăţii pământeşti, nu a dorit să înfiinţeze ceea ce astăzi numim un stat teocratic. „Teocraţiile sub toate formele, orientale sau occidentale, au fost un act de trădare faţă de creştinism, un act de trădare şi o minciună, sortite deci ruinei”, afirma filosoful rus Nicolai Berdiaev în volumul care i-a încununat opera: „Încercare de metafizică eshatologică”.

E o falsă dilemă aceea că am avea de ales între un „stat laic” și o teocrație. Opțiunea personală și eclesială pentru Împărăție este singura ce poate schimba duhul lumii în care trăim. Restul e „deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 1, 14).