Cuviosul Paisie Arhimandritul, al doilea egumen al Mănăstirii Putna († 1502)

Acest arhimandrit, numit „Paisie cel Scurt”, a fost al doilea egumen al Mănăstirii Putna. El îşi avea metania tot la Mănăstirea Neamţ. Apoi, venind la ctitoria lui Ştefan cel Mare în anul 1470, odată cu egumenul Ioasaf, după moartea acestuia a fost ales de sobor părinte duhovnicesc în locul său. Şi a povăţuit Mănăstirea Putna cu multă înţelepciune timp de 26 de ani, începând din vara anului 1476.

Egumenul Paisie a continuat întru toate şi a desăvârşit opera duhovnicească a înaintaşului său. Sub egumenia lui s-a menţinut în obşte aceeaşi înaltă trăire evanghelică în Hristos, în dragoste şi ascultare. De asemenea, s-au dezvoltat aici, în chip deosebit, şcolile de caligrafi, de grămătici şi de muzică bisericească, făcând din Mănăstirea Putna una dintre cele mai vestite lăcaşuri mănăstireşti de laudă lui Dumnezeu şi de cultură teologică din Moldova, alături de Neamţ, Bistriţa şi Moldoviţa. Aici se copiau şi se împodobeau, de mâna smeriţilor călugări, numeroase cărţi de slujbă şi de învăţătură patristică, cum a fost Tetraevanghelul scris de ieromonahul Nicodim (1473), Tetraevanghelul scris de monahul Paladie (1489), Mineiele copiate „cu mâna păcătosului Casian” monahul (1467), Scara Sfântului Ioan Scărarul, de monahul Vasile (1471-1472), Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, scrise de monahul Chiriac (1470) şi multe altele care s-au pierdut şi înstrăinat.

Aici a cântat şi a compus marele protopsalt Eustatie monahul acele frumoase manuscrise de muzică psaltică, sub îndrumarea egumenului Paisie. În şcoala de grămătici, care funcţiona aici, s-au scris de călugări, la porunca lui Ştefan cel Mare, Cronica şi Analele Putnene. Tot în această şcoală învăţau, de la dascălii mănăstirii, candidaţii de preoţi din toate satele Moldovei de Nord, deprinzând, pe lângă cunoştinţele teologice şi cântarea bisericească, şi o aleasă formare duhovnicească necesară unor buni păstori de suflete.

Această intensă lucrare duhovnicească şi culturală de la Putna se desfăşura sub povăţuirea şi supravegherea permanentă a cuviosului egumen Paisie, ajutat de duhovnicii, dascălii şi toţi călugării din obştea sa. Sub egumenia lui, Mănăstirea Putna a trăit epoca cea mai luminoasă şi mai rodnică din toată istoria ei. Acum se aflau la Putna, pe lângă dascăli de teologie, caligrafi şi protopsalţi, şi renumiţi duhovnici, care învăţau poporul dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu. La duhovnicii Mănăstirii Putna se spovedeau atât episcopii, preoţii şi credincioşii de la sate, cât şi dregătorii din Sfatul Țării şi însuşi marele domn Ştefan „cel Bun şi Sfânt”. Negreşit, arhimandritul Paisie, egumenul Putnei, i-a fost multă vreme duhovnic şi sfetnic de taină, alături de Cuviosul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Pe lângă acestea, slujbele de la Putna, cu sobor de zeci de preoţi şi cu neîntrecuţi protopsalţi, unde asistau adesea domnul ţării cu sfetnicii săi, făceau din această mănăstire un mic Bizanţ în Moldova de Nord.

Cuviosul Paisie, egumenul, s-a dovedit şi un vrednic înnoitor al ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Că, arzând mănăstirea „de istov”, în anul 1484, arhimandritul Paisie, ajutat de însuşi domnul Moldovei, a reînnoit acoperişul bisericii, a zidit noi chilii şi a adăugat şi alte îmbunătăţiri, devenind astfel un adevărat ctitor al acestui sfânt lăcaş.

După o neobosită jertfă şi nevoinţă duhovnicească, timp de peste 26 de ani, Cuviosul Paisie, Arhimandritul şi egumenul Mănăstirii Putna, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 15 februarie 1502, lăsând în urmă o obşte numeroasă de călugări cu o rânduială monahală dintre cele mai înfloritoare.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 137-138)